Poetului...

plecarea asta-i simplă, de o viață...
pe o cărare-ngustă, către un poem,
cu tainici pași și lenți de muză hoață
tot fredonând un ultim recviem.  

ia-ți iarnă luna și te du departe, 
azi numai cerul este plin de drepți
pe pământ parcă e tot mai moarte
și printre noi tot mai puțini poeți...

in memoriam Lucian Avramescu 

Aici, azi...

ce bine îmi este cu tine departe
și parcă și iarna mai altfel îmi e,
fără de nori și totuși prea foarte,
prea gri și plină de-atâția "de ce"

Vis de'argint

ascunde-mă de lume, uită-mă în tine,
ca într-un prea vechi castel medieval
în care mai trăiesc, sub argintii patine,
armuri de cavaler ce nu-și află rival...

***

ne-am bătut cu pumnii în piept
și desi nu (mai) era nimeni acasă
n-am avut curaj să rămânem...

Veac de alb

ninge cum n-a mai nins de-un veac...

răscolind, albastru, viscolul din mine

ce m-a-nsoțit statornic prin orice zodiac

cu semne sinuoase pecetluind destine

Capătul lumii

ți-am așteptat venirea deși știam finalul
în rochia mea croită din razele de lună,  
ai râs triumfător, ai împlântat pumnalul,
lăsându-mi inima la de capăt de furtună

și-n iarna asta blândă, fără de zăpezi,

cu ochii verzi, aprinși, de jad înșelător,

în care spune-se că nu-i bine să crezi

vei regreta părelnic sfârșitul următor...

 

***

prima ninsoare
dulcea capitulare
a toamnei oftând

Reproș

de ce bați inimă cu-atâta-nverșunare
pe la uși ce-au fost mereu închise... 
când tot ce ți-am cerut a fost uitare
în cadența grea a doinelor nescrise

In veritas

știu, de la Adam încoace nicio Evă
nu-si mai află drum prin  Paradis...
noi am ucis copacul plin de sevă
orbiți de iminența fructului prezis

știu, în fiecare doi ce caută o cale
Dreptatea se împarte-n mod egal
strivită sub canoane ancestrale
și însuși Adevărul poate fi fatal

Linia inimii

dă-mi pace toamnă, e timpul!
trăiește-ți vina-n alte insomnii
ia-ți ploile apoi uită-mi chipul
dar caută-mă în visul ce-l știi.

mă îndoiesc de tine câteodată

și îți reneg cu patos (re)venirea,

deși în palma stângă, înnodată,

ți-ai împletit odată nemurirea...

Ne varietur

îmi e de mult doar iarnă pe la tâmple
dar visul mă înalță în floarea de cireș
aștept un anotimp ce-o să mă-ntâmple
când inima-mi va bate iarăși fără greș

îmi e de-atâta timp o iarnă temătoare

răstălmăcindu-mi fiecare gând nespus

aștept un anotimp ce-n verbe viitoare 

va risipi zăpada perfectului compus...

Flori de foc

ce splendid răsărit
prin iarna asta gri,
sub cețuri schimbătoare
zăresc un Paradis
urzind cununi de flori
aprinse în vâltoarea
focului din cer 
și-a albului promis...

Așteptări (ne)realiste

fii frumoasă iarnă, fii liberă,
fii demnă de iubire si de uitare 
în nefirească egală măsură!
fii absurdă și stranie
dacă doar așa poți să fii fericită!
fii mai albă ca niciodată
fii tăioasă și vehementă

dacă altfel nu poți să respiri,
dar fii frumoasă

și liberă și dreaptă, 

din nou!

(foto: LoveThisPic.com)

Ex silentio

nu stiu sa pierd, desi m-ai învatat...
în nopți înfiorate sub degete de Midas
când frunze aurii în păr mi-ai agățat
dar peste-nchipuiri doar iarnă s-a lasat

                                     

Rugă iernii

ia-mă iarnă-ntr-o plimbare
și ne-om cățara, tiptil,
pe o stea din Carul Mare
să-i fur râsul de copil....

ia-mă iarnă după umeri
când răsare luna plină,
uită plânsul să mi-l numeri
picură-mi din ochi lumină!

ia-mă iarnă la-ntrebări,
cere-mi dreapta socoteală
ostoieste-mi din mirări,
pune-mi anii la-ndoială...

iartă-mi iarnă răzvrătirea

și de-om pune rămășag,

tu să îmi alini mâhnirea

de a pierde ce mi-e drag

Marile așteptări...

sunt prima ciornă plină de greșeli

și dinadins rămasă  netranscrisă

sunt liniștea cuprinsă de-ndoieli,

deși pedeapsa ti-e deja prescisă

sunt chipul care umple-același gol
și cu gesturi simple, nebunești
își caută febril, stăruitor un rol...
în nemurirea ce-am sperat că ești

Enarmonie...

ne găseste iarna închiși în aforisme,
iubirea noastră-i tot mai versatilă
ca un duet ce-abundă de melisme,
pe-o veche partitură fără apostilă...

Retorică

de ce ții iarnă într-adevăr să vii?
mi-ar mai trebui un veac de toamnă
să vindec fluturii rămași în colivii,
ce în plânsul lumii nu pot să adoarmă 

Petale de lumină

sunt șapte anotimpuri despletite 
și toamna mă scrie în patru dintre ele
pecetluind scrisori cu flori de imortele
dar azi  penița-i este pe sfârșite...

Floarea de departe

 

sunt cântul așteptând în manuscris,

sunt șoaptă pe un zbor de gărgăriță,
sunt bulbul prigonit demult din paradis
din care-a răsărit zâmbind o... craciuniță

ps. ultimul vers era inițial ... a răsărit o lalea pestriță, dar azi a "apărut" în biroul meu o crăciuniță și l-am adaptat. E-n aer iz de iarnă...

Toamna, la final

pe tine cine te-a trădat, toamnă fără ploi,
deși pe rând ți-a sărutat toti copacii goi?
pe tine cine te-a uitat la margine de sat,
când îngerul de veghe în grabă i-a plecat?

Aripi de lumină

urcă toaca în murmurul de stoluri
când soarele se scaldă-n vin regal,
și freamătă lumina în tainice ocoluri

răstignind apusul pe cerul monahal

Inima toamnei

Sunt un om norocos. Nu am stiu mereu asta, nu am crezut-o mereu, nu am înțeles-o întotdeauna. Acum stiu.

Undeva la finalul anilor '90, încurajată de profesorii de la vremea respectivă am mers în fiecare an la Urziceni pentru a participa la Concursul "Dor fără sațiu" cu bucuria adolescentului de a simți că face parte dintre cei care pentru care cuvintele au aripi.

Pentru mulțti ani, cu rare excepții, deși am continuat să scriu, nu am mai participat la astfel de evenimente însă mi-am făcut curaj să încep blogul, apoi să public.
Anul trecut, cam pe vremea aceasta, intrasem într-o rutină oarecum firească a vieții provocată mai ales de regulile noilor timpuri în care izolarea a devenit starea fizică și sufletească obișnuită. 

Am simțit atunci nevoia să scriu mai mult, să împart cuvintele cu ceilalți nu doar pe pagina mea de Facebook sau pe blog. Am trimis un scurt mesaj unor oameni din oraș care ar fi putut fi interesați de asta, fără a cere o răsplată ci pur și simplu propunându-le spre publicare câteva texte. Cei mai mulți nu mi-au răspuns deloc, alții m-au refuzat politicos, iar singura revistă de profil de la noi s-a supărat că nu am trimis textele în word ci în pdf, apoi am stabilit de comun acord ca nu suntem pe aceeasi lungime de undă și mi-am spus că poate nu este cazul să mă rog de nimeni, fiecare știe mai bine ce/ cine trebuie/ merită publicat. Și o vreme m-am întors la rutină însă am continuat să scriu, pentru că nu îmi pot imagina rutina altfel, chiar dacă (încă) nu înțeleg orgoliile și încrâncenările în poezie.

În primăvară am prins un strop de curaj și într-o sâmbătă mi-a trecut princ cap să arunc o privire pe site-urile de profil să văd ce se mai întamplă în acest domeniu, ce concursuri literare se mai organizează. 

M-am bucurat să văd că unul avea să se întample acasă, deși mi s-a părut puțin ciudat să ai voie să înscrii o singură poezie. Cea pe care am trimis-o a câștigat Premiul al III-lea. Și m-am întrebat dacă pot mai mult. Așa am ajuns la Sebeș. Va râmâne, cred, cel mai neașteptat, important și drag premiu al meu. Din acel moment lucrurile s-au legat altfel în literatură... versurile mele au aparut în câteva antologii, au ieșit de la tipar Ispitele, iar o editură m-a invitat să le trimit noul manuscris când voi avea o formă finală a lui. Poate în primăvară.

Deunăzi am primit 2 exemplare din cel mai recent număr al revistei trimestriale Litera 13 care imi găzduieste poeziile de ceva timp... Pe pagina 18 se aștern cu emoție 4 dintre ele. Ediția în pdf poate fi citită aici. Poate acasă, unde mi-ar fi plăcut să scriu, nu mai este loc și pentru mine dar nu mai necăjesc din cauza asta. Acum știu că sunt un om cu adevărat norocos.

Și vă rog să mă credeți... dacă ești puțin atent, pe o alee sau o stradă mai puțin aglomerată poți să auzi inima toamnei...

Rugă toamnei

rămâi o vreme, toamnă renegată
mai zăbovește-n câteva icoane...
și răzgândește clipa-nlacrimată
nisipul din clepsidră să răstoarne

***

e-o  zi atât de frumoasă 
și-atâta moarte-i în jur...
și-o vină prea grea ne apasă 
prin toamna făr'de cusur...

L'automne, vraiment

e doar o altă toamnă, în care-ți sunt străină 
și mă iubești mai mult în modul subjonctiv

dar nu mă mai auzi cum fredonez lumină,
nici când prea-ncet, îți strig: attend, j'arrive!

Ploi fără glas

mă tace lumina uitată în nori 
mă doare tăcerea din ultima iarnă 
sub ploile gri mai tare mă dori...
iar cerul e gata cerneală să cearnă

așa puțină toamnă mi-a rămas...
nu mai vreau cu timpul s-o împart
doar umbra mă urmează fără glas
în vechea-i pelerină din brocart...

Ferestre arămii

îmi picură timpul blues la ferestre, 
în tonuri domoale de verde-arămiu 
și lasă sub frunze o nouă poveste...
dar în toamna noastră s-a făcut târziu

... muzica toamnei

 https://www.youtube.com/watch?v=oEkkMsU2y20

Frunza din azi

nu mi-l promite (iarăși) pe mâine 
dă-mi-l pe azi sau măcar pe acum,
descuie zăvorul ce-loc te mai ține...
strașnice ploi ne-asteaptă, duium

te rog cu-aceiași ochi cu care toamnei
îi cer zâmbind amar, de fiecare dată, 
oprește într-o frunză zădarnicia goanei
spre cea din urmă simplă judecată...

Dor de galben

aș târgui un braț de crizanteme 
și le-aș uita pe străzi pe care treci
să mă șoptească-n galbene poeme, 
să le respiri, să nu mai vrei să pleci

Căutări

ne-am căutat cândva cu-aceeași frenezie

cu care vechii grecii la zei s-au închinat

dar am lăsat destinul în grabă să ne scrie

o scurtă elegie și ne-am înstrăinat...

ne-am fi iubit mai mult, nu-ncape îndoială
dacă ne-am fi găsit mai lesne prin Olimp
și n-am fi rătăcit sperând o învoială,
ce ne tot fredona, mereu în contratimp

Verbe...

https://www.litera13.ro/2021/09/insitum-verbum-nicoleta-tudor.html?m=1

Sine mora...

e prima zi din toamna ce desparte
tacerea în silabe firave, tot mai reci...
tânjesc o frunză în vară să mă poarte
să te întorci, apoi sa uiti sa-mi pleci

Toamna altfel

e-n glasul tău un timbru de arie solemnă
pecetluind răvașe ce nu-mi vor mai ajunge
și fără îngăduință la toamnă mă condamnă
când înspre noi lumina de abia mai curge...

***

în amurg

lanul de lumină și eu 

ca-nimeni-alta a ta.

Ursită

a trebuit sa mi te-ntâmpli
ca să-i dau rost acestei lumi,
din dafin să îmi faci cununi
și-apoi cu soare să mă umpli

a trebuit să-mi afli taina
și să o învelesti cu marea,
să-i furi necruțător lumina
iar mie să-mi ramâna sarea

au trebuit să curgă lacrimi,
să-i dau licorii gust de vin
și pentru-atâtea albe patimi
toți laurii ți se cuvin...

Aproape toamnă

se umple cerul de păsări ce îmi pleacă
și vara, pe sfârșite, mă scaldă în uitare
sub un oftat tradiv, de tragedie greacă
când zeilor, în vis, le cer din nou iertare

Gând de toamnă

aștept să-ți plac... 
fără de reparații serioase
și caut sinonim deplin 

pentru iubire,
când vara își dezbracă
rochia de matase
privindu-mi peste umăr
c-o ultimă-amăgire...

aștept să se întoarcă toamna-n joacă
să-i deslușim misterul într-un acronim,
să ne certăm, să râdem, să ne treacă
și doar în poezie să ne mai grăbim...

Chemare

stăruitor, Ullise imi cere să cobor
cu aripi noi, foșnind a nemurire,
apoi îmi tine predici despre zbor
dar îmi întinde mâna  fără șovăire...

Pastel

mă fură somnul cu flori de busuioc

iar visul e tabloul cu stele căzătoare

ce-și scutură șasiul de-atâta nenoroc

când luna îi surâde, înșelătoare...

vezi, picură lumina dinspre miazăzi
dar mă privești mereu în contre-jour
orbit de strălucirea prea multor galaxii
ce rispesc pedeapsa infamului sperjur

Aripi de cerneală

eu port albastru de noapte boreală
când foste aripi încă dau să zboare
iar marea-mi este lanul de cerneală
din care pleacă stoluri migratoare...

eu mă îmbrac cu rochii de sirene,

pe care marinarii le-nchipuie în larg

și mai găsesc sub bancuri de morene

fâșii subțiri de alb, prelinse pe catarg...

Din dor...

în mine sunt doine ce curg
din valuri mai vechi decât marea
plânse la țărm, tânguite-n amurg, 
când veșnicia-și cere înserarea...

în mine e dor, ești tu și sunt flori 
iar soarele-apune mereu mai târziu, 
rostindu-se-ncet în grele întrebări
ți-am fost, vei mai fi? nu mai știu...

Joc de flori

iubirea dezbinată-n mii de firimituri
închise fără noimă-ntr-o inimă de cupă
e măsluită iarăși sub triste partituri
din care muzici stranii stau gata să irupă.

și astăzi, la logodna florii de gutui,
te mai întreb cu jumătăți de zâmbet
ce ne transformă-n două gri statui
îți mai răsare-n noapte acel cântec?

In ilo tempore

ce multe ploi în mine au rămas!
cui să te spun suflete plin?...
când pentru noi nu-i niciun ceas
să ne măsoare clipa de venin.

dar nu mai vreau să mă pierd
printre iluzii ce vin de departe
azi mă ridic și mă strig și mă iert
și sub cenușă o cruce mă străbate.

doar tu, îndârjit, nu-mi mai treci
iar macii-nfiorați sub morile de vânt
se înalță-n aripi și printre stropii reci
petalele chemării strivite-s de cuvânt

.

Imago mundi

tainice fântâni mă înnoptează 
și își cădelnițează palide-amintiri
prin vara ce în Rai se deghizează
mă mai respiră două-trei iubiri...

încă șchiopătăm prin mersul lumii
și sub atâtea ploi abia ne mai zărim
am fost pe rând și regii și nebunii

visului pe care cu greu ni-l amintim

Ferestre-n timp

știu, am ajuns târziu la întalnire...
m-ai așteptat c-un secol prea devreme
nepăsător, destinul nu ți-a dat de stire
că mă tot încurcam printre trileme.

nu-mi amintesc nisipul ce curge înapoi
am cam întarziat în povestea asta...
eu mă despart de tine si mă dezic de noi
și fără îndoieli astăzi schimb fereastra.

nu drumul a fost greu, ci inegalul doi
iar dacă Zeus ar vrea să mă renască,
nu am destule lacrimi pentru atât noroi
și nici clepsidra nu vrea sa le primească

Predestinare

femeile sunt ca ploaia, ca valurile 
ca strigătul ierbii tâșnind spre lumină 
când noaptea își varsă 
ultima picatură de îndoială 
peste ghemul neobosit al moirelor...

Vade mecum...

mă frige iubirea strivită
de-atâția ghețari fără rost
deși nu-ti fusesem ursită
eu Steaua Polară ți-am fost.

nu-i loc pentru noi în Olimp
azi plec către Polul Albastru
vii? îti voi fi cald anotimp
și cel mai dulce dezastru...

Nopți de cireșar

în ropote de lună, scântei de-mbrățișare
tu mi te-ntâmpli iar nesocotind meniri,
când timpului îi smulgem o ultimă suflare
distanța dintre sorti sfidează mărginiri.

și peste-orice păcat dornic de-ndurare,
se-așterne ca o umbră a lumii judecată

eu nu mai cred în simpla întâmplare
ce ne rescrie viața bucată cu bucată...