Retrospecție

 ... a fost o vreme când nu făceam bilanțuri, când nu trăgeam linii, când nu adunam și nu scădeam nimic din tumultul unui an pe cale să se încheie. A fost o vreme când făceam doar planuri, când doar așteptam, când nu știam să mă uit doar în azi. A fost o veme în care îmi proiectam visele doar pentru mai târziu, când nu eram atentă nici la sinele din aici, nici la bucuria măruntă de acum. O vreme în care lăsam valul copleșitor de departe să alunge frumusețea țărmului liniștit de lângă mine.

Anul acesta mi-a dat câteva lecții prețioase, necesare, nu neapărat noi...

Și m-a învățat că uneori este bine sa tragi linii, să aduni și să scazi, să uiți și să ierți, să deschizi fereastra și să-ți fie frig câteva minute ca să te bucuri iar de căldura care credeai că ți se cuvine. Secretul nu este să nu ai așteptări ci să nu te agăți de ele.

Aș putea să spun că mai mult am primit decât am dăruit și probabil ar fi Adevărat, măcar că nu există o balanță precisă pentru asta. 

Aș putea spune că nu mai plănuiesc, dar aș minți. Sunt atât de multe lucruri care își așteaptă miracolul, chiar daca tot ceea ce era mai important s-a petrecut deja.

Aș putea să spun acum, când cel mai probabil jumătate din clepsidră si-a găsit rostul că nu mai am prea multe de împlinit dar aș nesocoti ceea ce nu știu. Și aș greși.

Ceea ce va urma va fi fără îndoială foarte important. 

Mulțumesc tuturor pentru lectură, pentru aprecieri și comentarii, pentru bucuria de a vedea că blogul început timid acum 6 ani a depăsit 23.000 de accesări. Îmi propun așadar să mai scriu. Cred în frumusețea Cuvântului, mai ales în a celui scris, cel care are puterea să vindece și să înalțe!

2023 va fi așa cum trebuie să fie! 

***

caierul lunii
dansând fără grabă
pe pleoapa nopții

Crepuscul

lumina caldă 

sângerând în surâsul 

amiezii plânse

Introspecție

ce este greu?

zborul pe loc al păsării obosite
care mă tăinuiește.
ce este scurt?
gândul de la o respirație la alta
în lumina leneșă a amiezii
ce este fragil?
nisipul fin al clepsidrei.
ce este adânc?
albastrul aproape palpabil 
al liniei orizontului...

Adeus

rămâi cu bine toamnă, ne-om regăsi curând
în orice jumătate de lume  te-ai ascunde
noi n-am plecat deodată, noi am murit pe rând
și-am așteptat cortegii cu flori să ne inunde

te du acum... n-am altceva de spus...
aproape schiopătând de-atâta nedreptate 
pe noi numai surâsul din galbenul apus
cu-aceeasi baionetă  stângace ne străbate 

***

ghicește-mi toamnă blândă  în cafea
și picură-i în umbre sămânța de noroc
apoi la drum de seară, cu glas de catifea,
să măsluiești amarul din ghioc...

Rugă toamnei

fă-mă toamnă dor de ducă,

fă-mă piatră grea de moară,

fă-mă miez amar de nucă,

fă-mă strună de vioară…

fă-mă toamnă vânt ușor,

fă-mă frunză amăruie

fă-mă ploaie într-un nor

fă-mă galben de gutuie...

fă-mă toamnă must ce fierbe,

fă-mă leac pentru uitare,

fă-mă scut de verbe acerbe,

fă-mă bulgăre de sare...

fă-mă toamnă ochi de apă,

fă-mă ciutură-n fântână, 

fă-mă lacrimă sub pleoapă,

fă-mă ghem netors de lână...

fă-mă toamnă strop de vin,

fă-mă poamă la fereastră,

fă-mă gând să mă-nchin,

fă-mă vers de doină-albastră...

fă-mă toamnă bob de mir,

fă-mă slovă pe icoană,

fă-mă iz de trandafir,

și-apoi dă-le de pomană...

Naufragiu

te uita-n urmă, mare...ramâne dintre toate
un îngânat de valuri rostogolind tăceri...
și-un plâns domol de tărmuri neiubite
sub galbenul oftat al altor foste veri...

Când (îți dai seama că) nu mai ești copil?...

Probabil la această întrebare exista o mulțime de răspunsuri diferite, subiective și sincere, din motive la fel de firești și de reale... Când îți faci buletin, când te îndrăgostești prima dată, când îți pierzi bunicii, când treci printr-o situație grea care iți schimbă viața, când împlinești 18 ani, când devi părinte, când pleci de acasă, când începi să muncești și vezi cât este de greu, când te desparți de părinți, când viața decide...

Poate și pentru că erau foarte tineri când ne-am născut eu și fratele meu, părinții noștri nu ne-au obișnuit să le spunem și lor Sărut mana, așa cum am fost învățați să le spunem bunicilor, nașilor, alor rude mai în vârstă, vecinilor și în general tuturor persoanelor adulte cu care interacționam, așa cum se obișnuia înainte de '90. Nu știu câți dintre copiii de azi mai sunt învățați cu această formulă de salut, care păstreză ceva din simplitatea si buna cuviință a unor generații care nu mai au cum să se repete.

Cu bunicii am multe amintiri chiar daca i-am pierdut pe toti inainte sa împlinesc 14 ani, vârsta la care ești la granița fragilă dintre copilărie și necunostutul care stă gata să te copleșească, dar înțelegeam că despărțirile sunt pentru totdeauna.

Azi, când nu îmi ajung degetele unei mâni pentru a spune "Sărut mâna", știu că mai sunt copil doar puțin, cât să mă agăț de Speranța că prin amintiri suntem de fapt, fără de sfârsit...

În memoria nașei mele... Sărut mâna!

Doar toamna...

iubește-mă din nou, dar numai toamna,
eu iarna mor cumva și uit să mai respir
și nu mai știu sublimul ce înseamnă
nici de fost lumină ori flagrant delir...

(dez)Acordurile verii

ar fi putut să fie pururi vară
cu nori hazlii si șoapte de lavandă
cu zori lila si-acorduri de chitară,
pe coama unui val cu umbra caldă...

ar fi putut.... stai, stai, e prea banal
ar fi doar o poveste cum atâtea sunt,
si cine-ar mai citi uimit pâna la final,
și cine-ar culege ultimul cuvânt.

Vara neuitării

hai vară, frânge-mi inima, din nou
dezleagă de iluzii duhul toamnei 
ce-și striga amarul surd, fără ecou
si rătăcește trist de-a-lungul gamei

hai, taie iarăși timpul în felii egale
Și leagă o fâșie de cumpăna-nserarii
când ofteaza luna-n simfonii regale
ce făgăduiesc aleanul neuitării...

Petale de tăcere

eu muzică îți sunt dar niciodată cerul
și din orchestra toată singura vioară
ce fără de arcuș așteaptă lutierul, 
când tăcerea lumii iar te înconjoară

Flori de lună

nu mă-ntreba ce am făcut cu vara,
nu-mi cere socoteală pentru flori,
aprinde luna, umple-mi călimara
și uită pentru-o vreme să mă dori

căci nu mai stiu în umbra cărui vis
am tăinut tăcerea albastră a lumii,
crezând în jocul devenit catharsis...
noi ce am fost: pionii sau nebunii?

***

n-au mai rămas prea multe de spus
în vara răpusă de dor clandestin,
de scris mai e totul dar timpul s-a scurs
și doar de tăcut mai este puțin...

De iure...

eu aripă îți sunt, dar niciodată zborul

și din grădina-ntreagă o singură petală,

sunt versul nerostit ce-a rătăcit poemul

și-n templul amintirii, ultima vestală.

eu flacară îți sunt, dar focul niciodată

și în tumultul ploii fulgerul ce tace,

sunt raza-ngăduită dar nu lumina toată

și-n somn privirea ce știe să te-mbrace

eu muzică îți sunt dar niciodată cerul

și din orchestra toată singură vioară

ce fără de arcuș așteaptă lutierul

când tăcerea lumii iar te înconjoară...

***

Cireșar 

ropot de zâmbet

foșnind a Lumină 

Adsumus

se-nghesuie iarna, cu teamă,
în clipe gri de vis prăfuit...
și printre mătănii exclamă
m-ai vrut, dar nu ți-am trebuit!

Ne quid nimis

eu n-am plecat spre lume cu alai
și n-am râvnit  gingașe crinoline,
dar mi-am facut din vise evantai
și voal din revărsarea lunii pline. 

îmi ești dator cu sute de refrene,
cu stelele îmi esti dator vândut,
cu albul pur al nesfârșitei trene
că-n toate nebunește am crezut...

Aproape liniște

dă-mi iarnă de iubire acatist...
te rog, nu-mi spune că n-ai vreme
privește într-un glob de ametist
și toarce firul, haide, nu te teme!

dă-mi iarnă inimă de heruvim
și toarnă în clepsidră din belșug
să înfloresc îmbătator, sublim,
ningând flori dalbe, rozalii pe rug

***

eu aripă îți sunt, dar niciodată zborul,
și din grădina-ntreagă, o singură petală 
sunt versul nerostit ce-a rătăcit poemul,
și-n templul amintirii, ultima vestală...

eu flacară îți sunt, dar focul niciodată

și în tumultul ploii, fulgerul ce tace

sunt raza așteptată dar nu lumina toată

și-n somn, privirea ce știe să te-mbrace

Vals alb

da-mi iarnă voce albă, de mătase, 
chiar de lupta asta e deja pierdută...
voi câștiga războiul cu armele rămase
și vei fi mereu neînvinsa mea redută

bat clopotele înalt, a rochie de mireasă 
cu voal prelung și trena tot mai grea,
iar Ares, demascat, îmi mai dă o șansă 
valsând en garde prin întristarea mea