"Lupta lui Iacob cu Îngerul sau despre ideea de tu"

Cumva, l-am aflat pe Nichita Stănescu într-un final de ploios de martie, la un Concurs Național de Limba și literatura română, acum mai bine de 20 de ani...
Un "adversar" care stătea în spatele meu avea chef de vorbă înaintea primei probe și puțin supărat pentru că intuia (corect) că poezia lui Eminescu va fi iar subiect principal, m-a întrebat care este poetul meu român preferat. Ezitând un pic i-am raspuns: "... probabil Blaga". Între timp am fost rugați să păstrăm liniștea și ni s-au adus subiectele.
Peste două zile ne-am reîntâlnit la proba "textului la prima vedere", iar la ieșirea din sală mi-a spus: "E bun Blaga, dar citește-l pe Nichita Stănescu. Sigur îți va plăcea."
După săptămâna aceea petrecută la Iași - un oraș grozav pe care din pacate nu l-am revăzut - i-am urmat sfatul și l-am căutat pe Nichita.
De mai bine de 20 de ani este poetul meu preferat din toate limbile pământului.
Poetul recunoscut deseori doar dupa prenume, poetul necuvintelor, al Îngerului de nenoroc, al frunzei și pasului...
Poetul căruia destinul i-a făcut o mare nedreptate; singurul poet român care, în anul în care m-am născut, a fost nominalizat la Premiul Nobel dar ei, "oamenii întunericului", au avut "grijă" să nu-l obțină. A ramas doar cu Premiul Herder din 1975. Poetul căruia i se dedică prea puțin timp de studiu în manuale, prin doar câteva poezii și mai nimic din eseuri, astfel încât puțini liceeni ajung să și-l apropie de inimă.
Și de 35 de ani limba română e mai putin verde, mai tăcută, mai fără de zbor.
Poate nu ar mai fi trăit până la 85 de ani, dar cu siguranță ar mai fi avut multe de scris, de inventat, de dăruit.
Da, îmi este dor de Nichita.
Căci "nu poti să vezi zâne dacă nu ești zânatic".

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu

"... îmi simt sufletul mugur de fluier "

 O aștept mereu cu nerăbdare de copil, fascinată de verdele ei tânăr, de florile-i mici și delicate care îmi copleșesc privirea. Și am, dintotdeauna, o iubire (oficială, mărturisită și asumată) pentru frezii, ale căror petale mă duc în copilărie, acolo unde încep mai toate gusturile și mirosurile preferate, adulmecându-le mereu cu toate simțurile, veșnic în căutarea unui parfum doar al lor, care să le surprindă simplitatea și candoarea, niciodată găsit cu adevărat...
Primăvara mea începe nu cu primii ghiocei - uneori grăbiți, ci cu florile de zarzăr, a căror venire mă poartă către curtea bunicilor, către  "Cel din urmă basm" al lui Teodoreanu....petale albe, purtate usor de vânt precum notele magice de pian, cântate de mâinile mici ale unui copil talentat.
Primăvara mea începe cu mugurii timizi, gata să izbucnească în flori, cu clopoței de mărgăritari și toporași fragili, cu miros de verde crud și albastru senin, cu ploi despletite și zbor prelung de cocori, cu "Primăvara " lui Vivaldi...
Și atunci, "Numai mamă să nu fii?" Ba să fii! Și să te umple de bucurie felicitările naive de 8 Martie, sau mirarea din ochii lor mereu atenți la tot ce e viu, nou, colorat.
Iar sufletul meu - mugur de fluier - fredonează zâmbind:
"Hei, hei, verde e iarba
Soarele-i sus pe cer
Hei, hei dusă e iarna
Cu dinții ei de fier..."

"That's amore"

Recunosc că m-am gandit puțin dacă să abordez subiectul acesta mai degrabă către 14 sau 24 februarie. De mulți ani sărbătorile "lor" ne invadează viețile, îndepărtându-ne de propriile tradiții (parcă mai frumoase și mai simple - însă e posibil să fiu subiectivă).
Dar Valentine's-ul lor și Dragobetele nostru sunt în final despre Dragoste... aceeași în toate limbile lumii, cea care face ca Pamântul să se învârtă, singura care contează cu adevărat, frumoasă în toate vârstele și trăirile ei.
Oricum, iubirea plutește în aer mai ales preț de o lună, cam până spre 10 Martie când se termină șirul de bomboane, felicitări și flori. Și fără să fiu amatoare de inimioare frumos desenate, plușuri sau declarații siropoase, mărturisesc că îmi plac unele "fleacuri" specifice acestor zile, cel puțin cele care reușesc să stea departe de kitch. Dacă sunt și sincere, cu atât mai bine.
Nu zic că e în regulă să avem nevoie de o zi anume pentru asta, așa cum nu cred că avem nevoie de Facebook care să ne amintească de ziua cuiva drag(?) sau să ne spună că trebuie să ne imbrățișăm de Ziua prieteniei, dar un strop de romantism n-a omorât pe nimeni, mai ales în timpurile noastre.
Și deși îmi vine să mă întreb retoric, fiind din nou subiectivă, unde sunt scrisorile pe hârtie/ poeziile și melodiile cu versuri frumoase de altădată, sper ca fiecare femeie să se bucure în perioada asta de un pic mai multă atenție, de mai multe flori,  "de puțină dragoste-n plus"... chiar dacă, vorba unui cântec (chiar reușit) din generația mai nouă, "dragoste n-are plural/ cum nici te iubesc nu-i urmat de virgulă și dar..."

https://www.youtube.com/watch?v=Ef7UInZyAfc

Călător prin istoria vie

Aș fi vrut să-l "întâlnesc" mai devreme. Mi-aș fi dorit să-l regăsesc la liceu in manualele de istorie, de literatură, de psihologie, filozofie sau măcar la lecțiile de dirigenție (chiar, ce se mai discută la orele de dirigenție de azi?).
Cum asta nu s-a întâmplat, mi-ar plăcea ca generațiile actuale/ viitoare să aibă această posibilitate: să învețe de tineri despre un Om cu adevărat special, cu o inteligență remarcabilă și o educație desavârșită, care mai întâi a trăit apoi a scris Istoria.
101 de ani de istorie vie.
Cu prezența sa aristocrată, discretă, cu stilul său rafinat, erudit, cumpătat, Neagu Djuvara poate reprezenta fără îndoială un model veritabil pentru generații întregi, care au la dispoziție cărți, interviuri sau emisiuni în care a fost invitat pentru a-l descoperi pe acest intelectual veritabil.
"Poate doar generaţiile următoare să reuşească a regăsi echilibrul, dacă ar şti, cu hotărâre, să impună cultul cinstei, al respectului pentru cuvântul dat şi pentru semeni."
Personalitate complexă, fascinat de adevărurile istorice, pasionat de muzica și dans, care a călătorit și a văzut multe, cu un fin simț al umorului, al realității și moralității, cu discursul său plin de ineditul unor timpuri de mult apuse dar pline de farmec, Neagu Djuvara merită să-i fie pastrată si promovată opera iar timpul să îl așeze la locul cuvenit în memoria noastră, în istoria următorilor 100 de ani.
  

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Neagu_Djuvara

"De-amor, de-amar, de inimă albastră..."

Un prieten mi-a spus la un moment dat: "Cărțile ei ai trebui studiate la liceu sau măcar recomandate elevilor. Cu siguranță le-ar fi utile." Îi dau, firește, dreptate.

Prima mea întâlnire cu personajele sale atât de complexe, de vii și de frumos construite s-a petrecut acum mai bine de 17 ani când, la recomandarea cuiva înțelept, bucuroasă că am găsit cartea la un anticariat stradal (oare mai există tarabele acelea cu cărți grozave din fața Librariei Humanitas din orașul cu suflet?) am decis să o iau cu mine la mare, urmând să mă însoțească pe lungul drum cu trenul, dar și în cele câteva zile pe plajă.
Am citit "Arta conversației" pe nerăsuflate, cu bucuria de a descoperi printre rânduri adevărate lecții de cultură, de psihologie, de viață.
Atunci, la 20 de ani, pe malul mării, în după-amiaza târzie de august, mi-am promis că dacă voi avea vreodată o fetiță ea va purta numele celui mai frumos personaj feminin pe care îl descoperisem până atunci, până acum...
În acești ani i-am citit toate cărțile, mi le-am lipit de inimă, le-am recomandat, împrumutat și dăruit cu drag oricui mi-a cerut vreun sfat de lectură, cu speranța că fiecare se va bucura de întâlnirea cu ele.
Uneori simt nevoia să le recitesc si le deschid la întâmplare, doar pentru a regăsi  personaje și replici inedite, inteligente, cu trimiteri la istorie, artă, literatură.
Poate neîntâmplător, am cumpărat și citit "Preludiu" - ultima sa carte apărută anul trecut - într-o zi de august, tot pe malul mării.
Știu că sunt mulți cei care îi iubesc cărțile, personajele, stilul și sper că și alții le vor afla.
Am toata admirația pentru Doamna Ileana Vulpescu, această scriitoare atât de specială care în cei peste 50 de ani de activitate literară ne-a dăruit atâtea romane de calitate.
Sînziana mea a împlinit de curând 9 ani și îmi doresc ca atunci când va crește să aibă ceva și din personajul meu feminin preferat.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana_Vulpescu

"În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai şti să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revărsată peste mal."

(Ileana Vulpescu în De-amor, de-amar, de inimă albastră)

"Forever young/ I want to be forever young..."

Fără să fiu genul superstițios sau foarte organizat, la începutul fiecărui an, atunci, în tumultul numărătorii inverse, obișnuiesc să îmi pun căteva dorințe pentru anul ce stă să înceapă. Uneori sunt planuri mai mari, deseori sunt doar dorințe firești ale omnului devenit mare, care știe că e nevoie de mai mult decât de magia artificiilor pentru ca dorințele să devină realitate.
De cele mai multe ori insă, atâta timp cât dorințele nu au presupus escaladarea vreunui munte sau caștigarea marelui premiu la Loto, am reușit cumva să mi le împlinesc.
Așa se face că primele minute ale anului trecut m-au găsit cu câteva planuri si așteptări în buzunar, din sfera celor destul de rezonabile: un alt serviciu și poate, cândva mai in vară-toamnă, un mic volum de eseuri și/ sau versuri noi, plus o mică listă de lecturi "obligatorii". Am împlinit doar o parte din toate astea.
N-am obiceiul/ exercițiul unor "To do list", poate și pentru că nu îmi plac prea mult activitățile impuse, poate și pentru că nu cred ca omul este un robot care poate fi programat, ci că  totul i se petrece intr-un anumit contex și că nu putem controla totul. Iar începutul anului mi-a dovedit că viața ne poate lua pur și simplu prin surprindere.
Se spune că trecerea timpului ne modelează nu doar chipul ci mai ales mintea și sufletul.
Visăm mult, plănuim multe, așteptăm mereu...
Se mai spune că vârsta este de fapt nu un număr, ci o stare de spirit. Ești ceea ce simți. Poate si de aceea, când devenim părinți ni se dăruiește în același timp un strop de nemurire, un strop de Rai.
Și vârstele lor ne vor întoarce mereu către noi începuturi, acolo unde putem redescoperi și reînvăța totul, ramânând tineri, prin ochii și prin inimile lor inocente.

"Some are like water, some are like the heat
Some are a melody and some are the beat
Sooner or later they all will be gone
Why don't they stay young?"

ps. Azi, o dată cu prima ninsoare adevărată pe anul acesta, împlinesc 38 de ani și dacă cineva m-ar întreba ce planuri am pentru urmatorii ani, i-aș răspunde sincer că știu doar că totul va fi foarte interesant.
 https://www.youtube.com/watch?v=RHIIATt0BaM

Oamenii în halate albe

Pentru a ne face nouă bine cei mai mulți fac sacrificii de care majoritatea dintre noi nu suntem capabili, nedreptățindu-și poate viețile sociale, personale, de familie.
Nu își folosesc conturile rețelelor de socializare sau blogurile pentru a posta selfie-uri ci ca să tină legătura tot cu noi, pacienții, pentru a ne scuti poate de un drum la cabinet sau la spital seara sau în week-end-uri. Ne răspund la telefon și în afara orelor de program sau de sărbători, ne consultă deseori fără programare, înțelegând că un copil nu te anunță politicos că are de gând să se îmbolnăvească.
Ca să ne facă pe noi bine au învățat carte, au ales seminarii și simpozioane în locul vacanțelor cu prietenii sau familia. Citesc și se perfecționează continuu, căci medicina este o știință în permanentă evoluție.
Când ne adresam lor ne așteptăm să rezolve problemele noastre, ale copiilor, ale părinților sau bunicilor și să facă un miracol care să ne salveze de stat la cozi prin spital sau cabinete de specialitate.
Când ne consultă știm că vor ține cont de toate problemele, de alergii, predispozitii sau alte tratamente și ne mirăm cum de reușesc să țină minte atâtea detalii. Oare noi reușim să le mulțumim vreodată cu adevărat?
Da, avem încredere în Oamenii in halate albe cărora de aproape 30 de ani încoace cei pe care i-am ales să ne conducă nu știu cum să le mai complice activitatea.
Da, au depus un jurământ, însă au jurat doar să iși respecte profesia și pacienții, nu regulile și legile stupide ale unor guvernanți care ne umilesc în mod constant pe toți deopotrivă, pentru că sănatatea, educația și cultura acestui popor sunt noțiuni pe care mințile lor ocupate cu propria bunastare nu le pot pricepe.
Tot ce vrem de la "aleșii poporului" este să le respecte vocația, menirea și importanța rolului pe care îl au în viețile noastre.
Iar nouă, dreptul  la Sănătate!

"Ninge naiv și fereastra e o filă veche din Cartea Îngerilor..."

... a fulguit timid dăunăzi, cu fulgi mici, albăstrui. Prima ta ninsoare.
Cu tine în brațe și mie îmi pare altfel zăpada... mai albă, mai curată, mai blândă.
Și pentru o vreme toate (ne) vor fi (iar) pentru prima dată: primul Crăciun împreună, prima lună, prima dorință de an nou, care deja mi-a adus mai mult decât am sperat.
Printre globuri argintii, printre refrene de Colinde, printre stropi vii de suflet curat, mi se face dor de zăpada copilăriei mele, de curtea și de casa bunicilor mei și un singur regret îmi umbrește bucuria: aș fi vrut atât de mult să vă cunoască, să vă țină în brațe, să vă povestească despre iernile de altădată...
În Lumina aurie a Ajunului de azi, copilul de atunci - omul mare de acum își dorește doar ca peste timp să aibă puterea și înțelepciunea de a vă dărui momente senine, amintirile voastre dragi de mai târziu.

"A venit, a venit iarna

pe la uși pe la ferești,

A venit iarăși iarna

cu colinde și povești..."

"Fă-te suflete copil/ și strecoară-te tiptil..."

El doarme liniștit. Este perfect, delicat, cuminte.
Uneori mă privește parcă în ochi, ca și cum chiar îmi recunoaște vocea care i-a vorbit atât de mult in ultimele 9 luni.
Deseori zâmbește în somn, spunându-mi că se simte iubit.
Ea se uită cumva fascinată cum ghemotocul asta de om, la care totul e atât de mic încă, va deveni cândva un  om mare: "Mami, chiar am fost și eu așa de mică?"
Eu îi privesc și realizez că pentru o bună bucată de vreme pe amândoi i-am simțit în fiecare secundă, i-am imaginat, visat și așteptat cu nerabdare. Le-am vorbit, le-am spus povești, le-am fredonat refrene demodate, le-am cautat nume potrivite. Că trupul și mintea și sufletul meu le-au dăruit  lor totul fără nici cea mai mica umă de îndoială că asta vor și pot să facă.
Că am devenit din nou Mamă și că asta nu se compară cu nimic altceva.
Și-mi dau seama că tot ce mi-am dorit după ce l-am auzit pe medic spunând "Copilul este bine!" a fost să fiu acasă cu amândoi, să îi îmbrățișez în același timp, știind că pentru ei voi avea întotdeauna același nume.
 Da, din  27.11.2017 sunt și mamă de băiat! Aproape 9 ani sunt între cei doi copii de nota 10 cărora am privilegiul de a le fi mereu alături pe drumul in care vor cuceri Lumea.
Întâmpin finalul de an unindu-le mânutele cu sentimentul că totul e așa cum trebuia să fie.

(Ano)timpurile verbelor

În primii ani de școală lumea noastră e împărțită în trei coordonate temporale care nu lasă loc de nuanțe și interpretări: "când eram mic am învățat să merg pe bicicletă", "acum pot să fac multe lucruri singur" și "când voi fi mare vreau să devin...".
Evident, continuăm să folosim frecvent imperativul exersat temeinic în copilărie: "Dă-mi, fă-mi, adu-mi!"
În gimnaziu ne invadează însă  multitudinea de moduri, timpuri și diateze și ne întrebăm dacă chiar e important să reținem toată avalanșa de gerunzii, participii și  infinitive de vreme ce pe unele nu le vom folosi poate niciodată.
Cu timpul, mai firești ne devin prezentul și viitorul, pentru că azi și mâine (poate și poimâine) sunt cele care contează cu adevărat. În târziul adolescenței/ prima tinerețe ni se lipesc de inimă și adverbele nicicând, pentru totdeauna, cândva și ne punem toate speranțele în timpul viitor: "voi face, voi avea, voi merge".
La un moment dat, printre atâtea valori gramaticale și stilistice, învățăm compromisul condiționalului-optativ, ca pe o necesitate sau ca pe scapare din fața altor moduri și timpuri mai vehemente.
Anii ne îndepărtează uneori (deseori?) de anumite planuri și promisiuni dar mai ales de oameni. "Timpurile" așează peste toate un strat de praf tăcut, amestecat cu  nostalgie sau doar tristețe. Oamenii se (te) uită, semn că nimeni nu este de neînlocuit sau că atunci când nu le mai ești de ajutor, mulți te vor fi uitat.
Și atunci te raportezi tot mai des la timpul trecut, ca la un martor al tuturor timpurilor tale din care ai avut atât de multe de învățat. Căci cel mai greu exercițiu de gramatică ramâne conjugarea propriului a fi.
Iar uitarea, inevitabila uitare, poate fi uneori o binecuvântare.

Îmbrățișare de toamnă

    Oficial toamna s-a așternut de câteva săptămâni, la început timidă sau poate doar generoasă, vrând să ne mai lase o vreme bucuria verii. Doar "stolurile" gălăgioase către școli îmi spuneau că picură în calendare stropi aurii de septembrie.
Dar am simțit-o cu adevărat de-abia azi când am lăsat-o să mă îmbrățișeze, deschizandu-mi larg ochii, brațele, inima, ca pentru reîntâlnirea cu cineva drag, căruia ai atât de multe să îi spui...
Poate energia Echinocțiului care se apropie m-a făcut să îi simt prezența, poate doar mi-am lăsat emoțiile să mă respire... și i-am simțit parfumul amărui de nuci de-abia culese, gustul dulce-acrișor de măr copt în tihnă, atingerea tandră de eșarfă de cașmir, lăsându-mi toate simțuile inundate de bucuria regăsirii, presimțind mirosul ploilor care vor urma..."și am venit/ cu frunze pe suflet".
Mi-am lăsat o clipă capul pe umărul ei arămiu, știind că nu de cuvinte e nevoie, ci de curaj pentru tot ce va fi să vină, cu batăi de inimă nouă, deplină.
Da, mi-e dragă toamna, dintotdeauna, ca și cum revenirea ei m-ar întoarce mereu către un sine tot mai îndepărtat, tot mai mic, tot mai viu.

Ispita îndoielii

agățată-n copaci
Luna măsoara celelalte minuni
cum curg în Adevăr.

și simt cum încă
mă mai dor
nopțile de Sînziene
din copilărie.
atât aș vrea:
să împart un măr
la două cuvinte
și să le rostesc
cu glasul tău,
mâine.

"Ploaia care va veni..."

Poate nu e (doar) ploaie - "circuit al apei în natură" așa cum am învățat la școală.  Poate nu e doar fenomen atmosferic, produs de două mase de aer diferite care s-au întâlnit întâmplător.
Eu cred că sunt (și) lacrimi. Lacrimi de femei unite într-un "circuit al sentimentelor în natură": lacrimi de fiice, de mame, de soții, de bunici, de iubite, de prietene sau femei care nu s-au văzut niciodată, dar care simt la fel. Picături de viață. Lacrimile lor de griji și așteptări, de speranțe și reușite, de bucurii sincere sau dureri nespuse. Lacrimi despletite, sub formă de ploi curate, menite să liniștească; sau năvalnice, de furtuni aprige, care schimbă totul în jur.
Stropi vii, ca atingerea blândă pe un obraz adormit de copil încă mic.
Stropi de zbor.

Timpurile copilăriei

Ce frumoși sunt copiii
când mușcă din stele
și le curge fericire
pe umeri!

Timpul nu uită. Așterne însă încet, peste toate, un alt fel de a privi lumea, de a o înțelege, de a o accepta.
Și dacă ai norocul unei bune memorii, vei putea să te întorci uneori în momentele cele mai sincere ale trecutului: copilăria cea fără de vărstă.
Timpul din care porți cu tine chipuri, mirosuri și voci. Frânturi de suflet, locuri dragi, martori vii ai pașilor tăi.
Un amestec de imagini, sunete și senzații care te vor însoți pentru totdeauna.
Timpul meu prețios înseamnă imaginea nucului impunător, a florilor de tot felul care invadau grădina, a cărților care îmi deschideau universuri fantastice și care mi s-au lipit de inimă: Medelenii, Cireșarii, seria Alunel, Povești și Legende si Aventuri de tot felul. Închid ochii și revăd ceata de copii galăgioși, ieșiți la joacă "pe drum".Și îmi răsar in minte chipuri dragi care mi-au însoțit anii.
Mai înseamnă gustul acrișor niciodată regăsit, de bomboane usor fructate sau cel al ciocolățelelor învelite in staniol auriu. Și o mulțime de voci inconfundabile care mi-au bucurat duminicile: Alexandrina Halic, Sanda Țăranu, Florian Pitiș, Irina Margareta Nistor, Cristian Țopescu, poveștile și muzica care ieșeau din pick-up...
 Nu pot și nici nu vreau să compar "atunci" cu "acum". Copilaria e frumoasă mereu. Eram poate doar un pic mai naivi, mai liberi.
Iar eu..."nu vreau să uit nimic... dîndu-mi bătaia inimii, din nou, copilăriei, tinereţii... e ceasul întoarcerii în timp... umbre am şi eu, umbre ai şi tu, cititorule, frate al trecerii mele". (I.Teodorenu)

Pașii

Suntem o infinitate de așteptări, de alegeri, de visuri, de întâmplări și contexte.
Suntem un amalgam de reușite, de înfrângeri, de lacrimi, de zâmbete și mirare.
Suntem un șir infinit de trepte, de așteptări, de griji, de emoții și căutări.
Suntem capabili de miracol, de bine, de lupte nesfârșite cu tot ce ne-ar putea sta în cale.
Suntem demni de dragoste și de iertare în egala masură.
Suntem bătăi unice de inimi care știu și pot să învingă.
Suntem clipe către tot ce viața are de dăruit.
Suntem pași.