Cifre și numere

Încă de când suntem mici ni se explică cifrele.
Majoritatea copiilor pot număra până la 10 în jurul vârstei de 2 ani și își pot spune vârsta folosindu-și degețelele, iar părinții verifică atent daca cel mic se încadrează în graficele de creștere potrivite.
La școală învățăm atât de multe lucruri despre ele, încât (cel puțin mie) ni se pare că totul se invârte în jurul lor, fie ele romane, arabe sau indiene, împărțite în tot felul de clasificări și sisteme complicate. Poate (și) de asta matematica nu este tocmai disciplina preferată a copiilor. Probabil din același motiv, unii găsesc plictisitoare și enervantă istoria, pentru care trebuie să țină minte o vreme tot felul de date pe care oricum le vor uita destul de repede. Totuși, istoria este o poveste frumoasă, chiar și plină de date... matematice.
Așadar, cei mici sunt învățați să deosebeasca bancnotele, să memoreze tabla înmulțirii, câteva numere de telefon în caz de urgențe și să își dorească să ia note cat mai mari.
Când esti tânăr, vorbești despre cifre și numere cu lejeritate.
Nu ai o problemă în a-ți dezvălui numărul de la pantofi, vârsta, numărul de telefon, dioptriile, numărul tramvaiului cu care mergi acasă, anul în care ai absolvit liceul, ce IQ ai sau câte etaje poți urca fară pauză.
Cu timpul, anumite întrebari despre numere încep să-ți fie incomode: "câte kilograme ai, câti iubiți până acum, ce număr porți la jeanși, cât au costat pantofii tăi preferați sau câte ore de sport faci pe săptămână? "
Iar unele întrebări te pun de-a dreptul în dificultate: "cât caștigi, câți prieteni adevărați ai, câte cărți ai citit în ultimul an? "
Și te gândești dacă nu cumva toți avem un "dosar secret" care chiar ar trebui respectat.
De la o vreme însă, nu prea iți mai faci griji pentru numărul de calorii al unei înghețate, codul numeric personal (al tău sau al altora), mici sau mari defecte, ba chiar începi să faci glume despre ele:
"De ce te-ai indrăgostit de mine?
Din cauza ochilor...
Îți plac ochii mei?
Nu. Purtam dioptriile nepotrivite..."

"Verba volant, scripta manent"

Când Ion Heliade Radulescu îi îndemna pe tinerii timpului său să scrie, prin celebra frază "Scrieți băieți, orice, numai scrieți", nu se gândise probabil că și peste 160 de ani vor fi destui cei care îl vor urma, ferm convinși că hârtia/ monitorul suportă orice, atât timp cât nu mai există un Mihail Kogalniceanu care să combată vehement pericolul lui "orice", mizând pe calitatea nu pe cantitatea operelor literare.
Fără să înțeleagă  cu adevărat spiritul Daciei Literare, dar nici celebra expresie
(a acelorași timpuri): "less is more", "Omul nou" a început să scrie mult, neobosit, despre de toate și mai ales despre nimic, străduindu-se să le facă pe plac altora, să obțină anumite avantaje, să devină cunoscut sau pur și simplu să-și vadă numele publicat.
Iar dacă "la început a fost Cuvântul, si Cuvântul era Lumina" și cuvântul avea însemnătate și greutate morală, în zilele noastre el pare să-și fi pierdut calitățile, importanța, valoarea.
Dicționarul Explicativ al Limbii române oferă  "cuvântului" peste zece sensuri și încă pe atâtea expresii și locuțiuni, semn că cel puțin la nivel semnatic, cuvântul merită studiat, redescoperit, respectat.
De curând am aflat (din surse sigure) cât mai valorează (la propriu) un cuvânt în ziua de azi (0.0025 usd = 0.0099 Lei!) : "Vă putem oferi $0.25/100 de cuvinte, astfel incat articolul trimis ce totalizeaza 479 de cuvinte va aduce un credit de $1.19 platibil in orice moment prin paypal." (paragraf dintr-un răspuns prin e-mail la o propunere de colaborare scriere/ rescriere articole on-line pe teme date - evident, am refuzat o astfel de oferta "generoasă"...)
Într-o lume în care totul pare permis, în care totul se petrece mai repede, mai ușor, mai ieftin, îmi vin in minte tot mai des versurile lui Nichita Stănescu:
"Cuvântul moare în tăcere
Se zbate înjunghiat de vis
Și vrea bacșiș și vrea durere
Și-ntinde pumnul drept, deschis..."

Toamna, deseori...

În ultimii 10 (15) ani la întrebarea : "Care este filmul tău preferat?" am răspuns invariabil: "Legendele Toamnei". Recunosc că poveștile frumoase dar triste, împletite în filmul pentru care Anthony Hopkins ar fi meritat in 1994 un premiu de top, mi s-au lipit de suflet.
De fapt, dacă mă gândesc bine, multe din filmele mele preferate au toamna in titlu sau în poveste, ca un personaj în sine: Autumn in New York, Sweet november, The lake house.
(precizare: în 1994 Hopkins a fost nominalizat la Oscar, însă pentru un rol dintr-un alt film grozav, "Rămașițele zilei" - o ecranizare a romanului din 1989 al lui Kazuo Ishiguro, după ce in 1992 îl câștigase pentru rolul inconfundabil din "Tăcerea mieilor").
Și mai recunosc că da, îmi place toamna mai mult decît oricare alt anotimp... iubesc luna septembrie, poate și pentru că niște oameni dragi mie și-au ales să se nască acum, poate pentru că toate nuanțele ei subtile îmi invadează mereu inima... tulburator parfum de toamnă... cu dimineți mirosind a castane căzute la intâmplare, a crizanteme în culoarea coniacului vechi, a ciocolată amăruie.
Cînd nu știu dacă îmi sunt mai dragi bobocii de clasa I sau cei dintr-a IX-a, când mă năvălesc versuri de demult, când apusul mă duce cu gândul la o după-amiază la munte, în care lumina aurie se așterne blând peste o pădure care a plâns...Când îmi vine să fredonez "hai, frunză galbenă, ceas desfrunzit"...când un ceai atent meșteșugit iți poate aduce toamna într-o ceașcă cu frunze, când mi se face dor să mă așez pe o bancă și să ascult pașii grăbiți ai Lumii....
Toamna, mai mult ca oricând, visez.

se anunță furtuni
doar atingerea ta e tandră
sub eșarfele toamnei.
povestește-mi o întâmplare cu zei,
vocea ta m-ar vindeca
de toate mările.

"Ai carte, ai parte de..."

Când ești copil, ți se răspunde deseori: "nu ai voie, nu poti, nu azi, nu așa, nu e bine, nu știi, nu acum, nu pot, nu e treaba ta, nu e frumos, nu trebuie."
Așa ca te întrebi dacă nu cumva adulții au o Organizație a negațiilor sau ceva de genul asta, de vreme ce toți au astfel de expresii în vocabular.
Când începi școala, ți se spune des: "Învață, că pentru tine o faci!" sau: "Fii atent la ore ca să înțelegi ce ți se explică, e spre binele tau..." și te gândesti dacă nu cumva cei mari au o bucurie în a te bate la cap cu chestiile astea, mai ales că par dispuși să o facă ani întregi.
Apoi, îți dai seama că notele bune și aprecierea profesorilor nu doar că sunt plăcute, dar îți dau "dreptul" să primești câte o răsplată (cel puțin pe vremea mea - ciudată expresie!). Și dacă esti sincer, recunoști că din cărți poți afla lucruri grozave și că nu e nevoie să ai note mari la toate materiile, dar că e important să vrei să fii printre cei buni. Iar dacă ești norocos, un profesor te poate inspira astfel încât să te facă să îți dorești o carieră anume.
Când nu mai ești mic, începi să înțelegi că e bine să ai in preajmă oameni care te pot învăța lucruri utile, că este vital ca cei care îți pot influența viața să fie oameni cu carte, bine educați (cine caută în mod voluntar un medic cu referințe negative?).
Când nu mai ești copil, expresia "ai carte, ai parte" începe să-ți devină importantă. Certă.
Când ești părinte și îți pregătești copilul pentru clasa I/ prima zi de școală poți doar să speri că îi vei fi un exemplu bun, că nu vei abuza de... negații, că va prinde drag de carte și își/ îți va împlini așteptările.

Asl, pls!

În 1998 am avut pentru prima dată o adresa de e-mail (între noi fie vorba o am și azi).
Messenger-ul era o chestie rar folosită, mult mai populară era o rețea numita "Mirc", dar spre rușinea mea nu mai țin minte cum ajungeai să ai cont acolo. Șiu doar că nu era cu emoticons, fotografii sau alte atașamente care fac conversațiile virtuale de azi mult mai personale.
De-abia in 2000 am scris primul Sms, iar din 2001 până azi am același număr de telefon (n-aș menționa asta, dar reprezentanții companiei de telefonie mă tot sună, propunându-mi diverse beneficii de care nici nu cred că am nevoie).
Deși am fost întotdeauna genul demodat, apreciez tehnica modernă, gratuită, la îndemână, distractivă, a ultimilor... să zicem 5-10 ani. Recunosc că am descoperit profiluri interesante, am citit deseori pagini inedite, cu și despre oameni "cool" și educați, care au ceva de transmis, de oferit.
Sunt și multe lucruri care mă deranjează, totuși: superficialitatea cu care unii (mulți, din păcate) își pun viața pe monitor, poze indecente, inutile sau ridicole. Nici abrevierile/ prescurtările deseori stranii, ca într-un limbaj extraterestru, fie ele din comoditate sau teribilism "cf, bn, te pwp, bv, frumi, nb" și alte asemenea exemple nu mă încântă.
Pot întelege un limbaj codificat, l-am și folosit pe vremea când lucram într-un Aeroport, dar în cu totul alt context și din alte rațiuni, ca limbaj internațional, standard, ușor de înțeles într-un anumit domeniu.
Aproape în egală măsură mă deprimă multitudinea de citate înțelepte, scrise la întâmplare, fără legătură cu subiectul, fără cunoașterea autorului, dar cu cât mai multe cu atât mai bine, pentru "impresia artistică".
Însă cel mai mult mă doare (da, așa sunt eu, mai sensibilă)  necunoașterea, nerespectarea, nepăsarea față de limba română.
Ca și cum versurile lui Alexei Mateevici s-ar putea rescrie:
Limba noastră-i o comoară corvoadă...
Unii, mai indulgenți din fire mi-ar putea reproșa (și unii chiar o fac): "ce atâta supărare pentru o cratimă, un verb greșit, o virgulă, un "i" lipsă ici-colea, un dezacord?"
Le voi răspunde mereu: e supărare. Mare.
Și trebuie degrabă îndreptat, atras atenția, rescris, învățat, impuse reguli, mai ales celor foarte tineri dar nu numai. Să greșești fie din grabă sau neatenție, fie din neștiință dar să vrei să (te) corectezi este cea mai rezonabilă atitudine.
Iar Dex-ul va fi întotdeauna un "must have". Altfel, peste 15-20 de ani avem "șansa" ca nimeni să nu mai știe cum era corect sau să nu le/ne mai pese.
Iar gândul asta este (ar trebui să fie) greu de digerat pentru orice absolvent de gimnaziu/ liceu cu predare în Limba Română.

ps. din "întelepciunea" Facebook-ului:
El/ ea: "Iubi, nu m-ai vreau să fim impreună"
Ea/ el: "Mai s-a despărțit înaintea noastră."

Fata cu copacii

Uneori ți se face dor. greu. teamă. târziu.

te năvălesc gândurile, așteptările, tăcerile.

te dor despărțirile. cicatricile. ochii. ploaia. inima.

de prea multe lacrimi, de prea puține răspunsuri.

ți se face dor de tine din trecut, de copilul pe care îl porți încă cu tine.

copilul care râdea des, citea povești, punea suflet în toate și visa mult. înalt.

uneori, când mă copleșesc toate astea, copilul de demult îmi dă curaj.

atunci mă lepăd de prejudecăți, de teama de ridicol, de "gura lumii" și îmbrățișez copacii.

ca pe niște ființe care îmi pot auzi bătăile inimii.

care înțeleg așteptările, ploile, schimbările. 

care primesc cu demnitate fiecare anotimp.

și știu că fiecare mâine are un sens.

Ispita descatușării

te aștept la marginea

unei păduri.

nu face calcule

zâmbetul nu are legi matematice.

mă vei recunoaște după

încheieturile mâinilor.

fiecare a fost sărutată

de îngeri.

 ..lui Octavian Ticu, in memoriam.

.

"Ce mică-i vacanța mare"

Cumva, mă simt ca în copilărie când, după vacanţa mare, prima temă la literatură
era o compunere cu  tema: „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară?”
De-a lungul anilor am experimentat diferite tipuri de vacanţe:
nepreţuitele vacanţe la ţara/ la bunici, cele in tabere alaturi de colegi,
ineditele aventuri cu cortul la munte in studentie sau vacante romantice la mare…
rememorând aceste momente, îmi vine în minte un proverb latin
pe care acum încep să îl înțeleg cu adevărat:
"Omnia mea mecum porto" (tot ceea ce am duc cu mine).
Toate momentele de relaxare, impresii, amintiri, fotografii sunt clipe de suflet
pe care le poti împărtași celorlați, bucurii simple, pe care oamenii mari cred că le-au uitat.
Fiecare vârsta e unică și irepetabilă, fiecare are parfumul ei
spre care privim uneori cu nostalgie, zâmbind.
În ultimii ani vacanţele sunt dedicate fetiţei mele. Anul acesta destinaţia a fost o stațiune
de pe litoralul românesc, potrivită unei vacanţe liniştite.
Un refren din copilăria mea spunea că „Să fii copil e-un lucru serios!”
Aşa că am luat în serios jocul ei la malul marii construind castele din nisip,
legând prietenii cu picii de vârstă apropiată, punând întrebări...
O carte bună (anul acesta am luat cu mine două cărți de-ale lui Neagu Djuvara),
o plimbare pe mare cu vaporașul, vizita la Muzeul Marinei, sau o excursie pe straduțele pavate ale Mangaliei...sunt câteva dintre "ingredientele" unei vacanțe placute.
Au fost niște zile frumoase la malul marii când, sub privirea soarelui de august,
am redevenit copil, ştiind deja că acestea sunt bucuriile cele mai autentice:
să-ti oferi ragazul de a asculta pescarușii, valurile, căutând scoici "bune"... când o cafea pe nisip, în briza mării în timp ce priveşti jocul celor mici devine un moment perfect.
Poate de aceea "nu vreau să uit nimic...dîndu-mi bătaia inimii, din nou, copilăriei, tinereţii...e ceasul întoarcerii în timp... umbre am şi eu, umbre ai şi tu, cititorule, frate al trecerii mele".

Rondelul amorului liber

În urmă cu  6 ani, se lansa în București Revista  "Moftul român" care adresa iubitorilor de gen și o provocare la Concursul "Pamfletul de toamnă - iarnă".
Deși nu mai încercasem stilul epigramă-pamflet am înscris în concurs rondelul de mai jos, inspirată de ceea ce vedeam pe Facebook/stradă/ ziare/ tv, etc la vremea aceea. 
Recitind, îmi dau seama că aș fi putut să scriu aceleași versuri azi...

Rondelul amorului liber

După vara mult prea lungă 

Se-ntorc “felinele”-n "ogradă" 

Dar bronzul n-o sa le ajungă 

Decât până la prima...“pradă”. 

În toamna care se afirmă, 

Duduile-au planificat 

Să se-mbrace doar "de firmă" 

Şi să traiască în păcat! 

   

E musai să apară-n ziare 

Şi la tv cu orice chip, 

Iar când or trece pe trotuare 

Să se prefacă toate-n VIP! 

  

"Căci nu e altă cale, fată! 

E greu sa te menţii in joc! 

Un fotbalist te bagă-n faţă, 

Un implant bun, te ţine-n top!"

 

"... pourtant quelqu'un m'a dit..."

     Centrul era aglomerat, ca în toate duminicile de vară ale marelui oraș...începuse vacanța studențească, apăruseră și câteva terase noi, iar porumbeii păreau să fie mai mulți decât în anii trecuți, atrăgându-i pe turiștii amatori de fotografii inedite.
Cele două prietene se îndreptau către standurile de anticariat și pentru că aveau gusturi (oarecum) diferite își vedea  fiecare de planul ei, hotarâte să nu plece fără câteva cărți. Amândouă erau tunse scurt, una aproape băiețește și păreau cam de aceeași vârstă. Le observase venind și decise că ar fi bine să le stea prin preajmă o vreme. Prima avea haine viu colorate, ca mai toate tinerele; parea exuberantă, punea multe întrebări vânzătorului și își căuta uneori din priviri prietena. 
Cealaltă avea o frizură îndrăzneț de scurtă și o fustă indecent de lungă, într-o ținută "all black", care-i făcea pielea și mai albă...fata părea că nu vede altceva decât rafturile din fața ei.
Nu observase că era privită, printre oameni și rafturi, aproape insistent, de parcă bărbatul s-ar fi temut să nu cumva să o scape din ochi în aglomerația aia neașteptată ("ce i-o fi apucat azi pe toți de se uită la cărți vechi?!"  își spus el înciudat, gândindu-se la o cale de a o aborda fără să o sperie...o privi iar, mirat de privirea ei caldă, vie, parcă neatinsă de rutina apăsătoare a lumii..."cu ochi lungi,cu gene lungi" îi veni să fredoneze" și iar îi caută privirea ochilor mari, aproape negri, cuminți..."oare de ce o purta negru pe vemea asta?", îi trecu lui prin minte..."pun pariu că nici nu știe cât de bine îi stă așa...nu are mai mult de 20 de ani iși spuse" și o ușoară nostalgie îl purtă către începuturile sale în meseria de care se simțea grav îndrăgostit.
...în dimineața târzie, soarele zâmbea larg, fără indulgență.
Ridică privirea și pentru o clipă se temu că a pierdut-o...fata nu mai era acolo și nici prietena ei...le vazu printre trecători, îndepartându-se și se grăbi să le ajungă din urmă având grijă să își protejeze obiectivul:
”Domnișoarelor, numai puțin vă rog, vreau să vorbesc cu voi câteva minute!”
”Cu noi, întrebă mirată fata cu bluza  înflorată?”
”Da...de fapt cu prietena ta, raspuse el, privind-o , deși fata rămăsese cu spatele la ei.
”Despre ce este vorba?” insistă cealaltă.
Trecu în fața ei și întinzându-i o carte de vizita îi spuse” Sunt fotograf profesionist, te-am remarcat mai devreme la standul cu cărți și mi-ar plăcea să-ți fotografiez ochii. Asta e noul meu aparat foto și cred că ar ieși niște fotografii grozave la studio...te rog să ma suni și stabilim în ce zi vrei tu.” O privea acum de aproape căci tânara se uita fix in ochii lui, cu un zâmbet sincer, timid, adânc...”mi-s dragi ochii ei fără fard...”
”Dar restul feței ce are, întrebă ușor iritata prietena ei. Toată fața ei e frumoasă!!
”Ai dreptate, este, le raspunse zâmbind și îi caută iar privirea: când vii, căci sper să vii, să fii exact ca acum... si tot în negru, da?”

Ispită

mă ascund
ochiului tău care
mă dezbracă.

mă zâmbește un înger
mă tace o icoană.



 

Despre cafea și alte plăceri vinovate (Homo sum, nihil humani a me alienum puto)

La început a fost... ceaiul.
Descoperit oarecum din întâmplare de către un Împarat chinez, când câteva frunze au căzut în bolul său cu apă fierbinte. Între primele dovezi ale descoperirii ceaiului de la începutul anilor 200 și secolul al XVI-lea, când olandezii l-au adus în Europa, asiaticii au avut timp, îndemânare și pasiune să îi descopere numeroase varietăți și arome,  facând din prepararea ceaiului o adevarata artă. Ceremonia ceaiului in Japonia este un ritual care impresionează prin simplitate și eleganță, momentele pregătirii și servirii ceaiului fiind destinate relaxării trupești și spirituale, meditației, armoniei.
...o cană cu ceai fierbinte, simplu, amintindu-mi de menta aromată din curtea bunicilor, mă face mereu să zâmbesc.
Apoi, câteva sute de ani mai târziu, a apărut cafeaua, ca o promisiune magică, menită să cucerească, să lege prietenii, să rezolve probleme, să dezlege gânduri, îndemnând la poveste, să ghicească destine.
Nu știu cât ceai am primit in copilăria mică, însă știu sigur că primul meu viciu a fost cafeaua, pe care bunica mi-o dădea pe ascuns, câte un strop doar, moment care pe mine ma fascina. De-abia pe la 15 ani am avut voie sa o beau fară...restricții. Mi-au placut întotdeauna mirosul și gustul ei special, amintind de o zi de toamnă arămie, amăruie, pe care nu simt nevoia să îl îndulcesc, ci îi adaug uneori câteva picaturi de lapte, cât să rămână încă fierbinte, vie, voluptoasă.
Îmi plac ceștile și restul obiectelor folosite la servitul ei si oricât de ciudat ar părea, îmi place să le dăruiesc, mai ales pe cele cu imprimeuri inedite, stilizate sau unicat și doar vizita într-o parfumerie mi se pare la fel de ispititoare ca plăcerea de a intra într-un magazin de cafea, unde să o inspir în voie, cu sete.
Pretext de întâlnire romantică sau nu, ocazie de a revedea un prieten, de a "pune țara la cale", de a petrece timp cu tine însuți, răsfoind un ziar sau doar privind cerul...uimitoarea cafea poate fi toate astea și mult mai mult, moment pentru care pare să nu fie niciodată prea devreme sau prea tarziu.
Neobosit, hedonist, veșnic în căutare de mai mult, mai bine, omul a inventat ciocolata, ca formă concretă a placerii perfecte. Amăruie (preferata mea), cu lapte, albă, cu adaosuri de fructe și arome, ciocolata este fără îndoială una dintre marile placeri ale omenirii, afrodisiacul suprem, rafinat, fără vârstă.
...și pentru că "sunt om și nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin", toate trei - alături de alte substantive și verbe mai mult sau puțin vinovate-  îmi sunt dragi și îmi dau bucurie, culoare, curaj.

Despre parfumuri şi alte vicii

     Pentru rolul fantastic din "Parfum de Femeie", Al Pacino a câştigat în 1992 singurul Oscar din cariera sa, deşi cred că fi meritat şi altele (pentru filme ca "The Godfather", "Pact cu diavolul", etc).

Uneori (când melancolia mi se insinuează printre gânduri), revăd dansul acela memorabil: un tango perfect- trei minute de inefabil, de senzualitate, în care îţi ţii respiraţia şi zâmbeşti.

Cred că simţul olfactiv este încă un mister complex al al fiinţei umane, iar parfumul un element de inspiraţie în multe arte, mai ales în literatură -  romanul "Parfumul" al lui Patrik Suskind fiind probabil unul dintre cele mai elocvente exemple: tradus  în peste 40 de limbi, vândut  în milioane de exemplare şi ecranizat după 20 de ani de la prima ediţie.

Se prespupune că primele "parfumuri" au fost folosite în urmă cu peste 4000 de ani in Cipru şi aveau la bază ierburi şi condimente care încă se folosesc  în industria de profil (mirt, tămâie, bergamotă, coriandru etc), iar in Europa primele sticluţe cu râvnitele esențe au apărut  încă de la  începutul secolului al XIII-lea. În literatură sunt multe lucrări care descriu în detaliu evoluția parfumului, una dintre cărţile pe care le-am citit se numeşte "Cartea parfumurilor" a lui John Oakes, o incursiune în lumea fascinantă a parfumurilor de altadată, dedicată celor care vor sa afle cum se "construieşte" un parfum, cum se alege şi păstrează, cum se poartă în funcţie de factorii care îi pot influenţa caracteristicile.

Ca orice femeie, sunt fascinată de sticluţele colorate, asemănatoare unor bijuterii - cu linii simple sau complicate - mereu dornică să le încerc, veşnic  în căutarea unui parfum perfect, "al meu", care ar trebui să-mi inspire un buchet tulburător de frezii...încă negăsit, dorit, intuit, asteptat, căutat, menit să mă  învăluie aidoma unui roi copilăroşi de fluturi.

Poate de aceea meseria de parfumier mi se pare una dintre cele mai speciale şi grozave profesii - o ştiinţă  îndrazneață, sensibilă, precisă şi boemă în acelaşi timp, rafinată, "dichisită" erudită.

Cioran scria în "Amurgul gândurilor": "Parfumul e istoria unei flori precum spiritul unui individ". 

Asemenea unei partituri  muzicale, un parfum este compus din note care îi dau unicitate, eleganţă, viaţă. Un strop de parfum e o poveste... 
Deşi nu am cu adevarat o obsesie în a le colecţiona, îmi place să le ating, să le descopăr, să citesc despre ele, să mi le imaginez, să le primesc în dar, să le privesc in vitrine, să le adulmec, să le port, să mi le amintesc...ca pe nişte fiinţe vii, cu toate cele şase simţuri, presimţindu-le miracolul întâmplării...