Nihil sine Verbum!

În ultimii ani (și încep să se cam adune) mă urmărește tot mai des un citat din cartea cu suflet..."Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice."
Fac parte dintr-o generație care nu a fost încurajată să iși exprime cu adevărat părerile, sentimentele, temerile. Nu știu dacă erau "la modă" basmele lui Andersen, cert este ca (mai) nimeni nu avea curaj să spună că Împăratul chiar e gol!
Nici școala, nici societatea și deseori nici familia nu ne încurajau să fim intr-adevar sinceri, să ne asumam gesturile și ideile, să ne susținem faptele cu argumente, să fim capabili să ne cerem scuze sau să discutăm în contradictoriu fără să ne supărăm. Nici să ne recunoaștem defectele, lacunele, imperfecțiunile, să acceptăm că și alții pot avea dreptate, să vrem cu adevărat să reparăm ceva făcut/ spus greșit.O posibilă explicatie (dar nu și scuză)  ar putea fi regimul politic represiv de atunci. Era mai sigur să taci.
Este, presupun, mai simplu să ne prefacem că anumite lucruri nu există, conform unui proverb prost înțeles, care ne învață că "Tăcerea este de aur"... Nu, nu este de aur și deseori poate face mai mult rău decât bine, deși admit că trebuie să treci prin filtrul minții și al sufletului ceea ce le spui celorlalți. Dar cuvintele, fie ele rostite sau scrise, trebuie exprimate, de preferat la vremea lor, măcar în relațiile care contează cu adevărat.
Aleg oricând o discuție sinceră, o critică întemeiată ori un sfat bun în locul unui zâmbet gol, al unei complezențe sau false înțelegeri. O problemă "netranșată" nu dispare, nici nu se rezolvă de la sine, așa cum nici o boală a trupului nu trece dacă este ignorată. Dragostea, lacrimile, complimentele, îmbrățișările, mărturisirile, regretele nu sunt semne de slăbiciune și nici nu ne afectează imaginea, chiar dacă "Sorry seem to be the hardest word..." (tr. "Îmi pare rău/ iartă-mă" pare a fi cel mai greu cuvânt). Ceilalți nu pot să-si imagineze ce crezi sau simți, așa cum nici tu nu poți face asta pentru ei, deși în multe aspecte ale vieții oamenii gândesc la fel.  Tăcerile nu fac altceva decât să impună distanțe, să ne îndepărteze, să ne robotizeze. Si chiar nu e nevoie de atâtia meteorologi.
Suntem capabili Comunicare, avem această însușire fantastică, care ne deosebeste fundamental de orice altă specie. Avem datoria de a o folosi. Și pe cea de a ne învăța copiii să nu le fie teamă de cuvinte.
Altfel, riscăm să perpetuam în mod inutil generațiile ghioceilor tacuți.

https://www.youtube.com/watch?v=ZaJ_ub9ps58https://www.youtube.com/watch?v=ZaJ_ub9ps58

"It's a kind of Magic"

Doamna Manolache era zâmbitoare, luminoasă, menită să fie in preajma copiilor.
Mi-am iubit Educatoarea așa cum mai târziu mi-am iubit enorm Învățătoarea, pentru că mi se păreau modele de urmat și până pe la 14 ani la invariabila întrebare "Ce vrei să te faci când vei fi mare?" răspundeam fără ezitare: Educatoare sau Învățătoare, iar mai tarziu visam că voi preda limba română copiilor de gimnaziu, poate și pentru că Doamna Dirigintă de atunci, pe care am admirat-o și îndrăgit-o sincer,  a știut cum să mă apropie de lumea cărților, să mă încurajeze să scriu...
Deși îmi plăcea "la cămin", cele mai dragi momente din copilărie erau cele în care rămâneam acasă singură cu păpușile, pe care le "aliniam" frumos și apoi le recitam, le cântam, încerând să fac din ele "copii buni". Le povesteam câte'n lună și'n stele, bucuroasă că mă ascultă cuminți, cu sentimentul că așa trebuie să le vorbești celor mici: tot timpul, cu multă răbdare și seriozitate.
Pe drum, m-am îndepărtat cumva de dorința mea și nu am devenit dascăl, deși in câteva ocazii am stat la catedră. Sunt anumite profesii în care măcar un strop de vocație este esențială, poate nu acesta a fost să fie drumul meu, sau probabil nu încă... Plină de neprevăzut cum este, viața ne poate dărui anumite bucurii pe neașteptate, sau doar la timpul potrivit.
Însă Totul începe cu adevărat un pic mai târziu, cu o bătaie delicată de inimă, căci ea este prima care se conturează, dând viață, pregătită să susțină totul, să dăruiască totul, mereu.  La început de-abia perceptibilă, chiar și de către vreun dispozitiv medical complicat. Dar când sunetul este surprins, redat și explicat cu precizie, măsurat și analizat, te copleșesc mii de emoții. L-am ascultat și simțit în două perioade foarte diferite din viața mea și nu îl pot compara cu nici o altă muzică, cu nici o altă trăire. Sunetul acela, fascinant de fiecare dată, mereu diferit, aproape palpabil, sunetul pe care îl poți simți cu propria-ți inimă, cu toate cele șase simțuri (da, femeile au șase simțuri!) devenind așteptare, nerăbdare, tumult de viață nouă, miracol, promisiune de inimă-steluțe-inimioară pentru totdeauna. Îi vor lega mereu , dincolo de orice pași ai vieții lor, bătăile inimii mele, în mod egal și sper că își vor fi alături cu Adevărat. Frați de inimă.
Există, simbolic, o Zi a copilului. A copilului din noi, a copiilor noștri, a tuturor copiilor lumii. Bătăi neobosite de Inimi zâmbind, în care dacă ești suficient de atent, nu ai cum să nu vezi și să auzi Magia!
La mulți ani, copile de pretutindeni!💗

"One dream, one soul, one prize
One goal, one golden glance of what should be
It's a kind of magic, it'a a kind of Magic...."

Cana cu maci

Uităm mult. Memoria este un proces fascinant. Este incredibil mecanismul prin care reușim să reținem și să uităm deopotrivă. Poate nu întotdeauna ce s-ar cuveni, ce ar merita să ne rămână, poate tocmai aceasta subiectivitate o face să fie atât de uimitoare. Cum altfel am putea să explicăm că mici gesturi, întâmplări, chipuri întâlnite cândva demult sau versuri din vechi ni se lipesc de inimă iar altele nu lasă nici o urmă?
La început au fost stropi de cafea. Picături pe care bunica mă lăsa să îi gust din ceașca ei mică...nu cred că aveam mai mult de 3-4 ani dar știu că mă fascinau în egală măsură mirosul și gustul ei. Probabil mama nu era foarte încântată că încep să am astfel de obiceiuri la vârsta aceea, dar îmi îngăduia alintul bunicii... "cum aș putea întoarce copilul care-am fost?"
Prin liceu (din nou, cred că mama nu era prea bucuroasă) am decis (cu voia ei, totuși) să beau uneori cafea, apoi tot mai des și la un moment dat, zilnic - ca orice viciu care se cerea...îndelung exersat.
Am avut, în timp, tot felul de cești, cănuțe și căni doar ale mele, multe primite cadou de la prieteni dragi...pe unele le-am purtat cu mine mereu, sute și sute de kilometri, protejându-le, ori de căte ori viața o cerea...cu linii zvelte sau robuste, cu desene delicate sau haioase, cu povești romantice sau amuzante, din Regate de demult sau dintotdeauna.  În oglinda lor mi-am făcut iluzii, am avut așteptări, emoții sau temeri...pe multe le am și acum aproape, ca pe niște martori tăcuți ai unor pași pe care nici nu pot și nici nu vreau să-i întorc: "...sunt aripa deschisă spre plecare/ a păsării întoarsă dintr-un zbor."
De ceva timp însă, dimineața începe cu o cană cu maci. Uneori în tihnă, deseori în grabă, iar cafeaua și macii ei par că știu totul despre mine, însoțindu-mi lecturile, muzica preferată, încercările scrisului, alungănd nori sau privind răsărituri.  Nu (mai) e doar viciu în sensul strict al cuvântului,căci este între noi o prietenie "de o viață", în  care doar două perioade mai lungi ne-au îndepărtat, cu bucurie.
Poate toți avem câte o "cană cu maci", sau poate doar femeile au nevoie de astfel de obiecte/ motive, atașându-se de ele, deslușind simboluri, deși mai toate știu că nu doar formele contează., ca puzzle-ul este uneori complicat.
Da, chiar cred că în tăcerile prelungi ale unei căni de cafea, poți găsi răspunsuri.
Sau măcar un strop de curaj, pentru o altă zi în care totul pare posibil.

Cărări (din)spre Calea Lactee

Ați privit vreodată cu atenție mâinile unei fetițe? Dar pe ale unei femei?
Când sunt mici, sunt delicate, grasuțe, rotunde... prind curioase jucăriile,ating cu mirare totul, se lasă alintate...apoi, dintr-un instinct uimitor, învață să aranjeze parul păpușilor, să le schimbe hăinuțele, să întoarcă pagini colorate, să toarne ceai în ceșuțe minuscule, să atingă ușor petale de flori și de fluturi, să deseneze sori zâmbitori, să culeagă păpădii...
Un pic mai târziu, încep să se admire zâmbind, să se împodobească cu brățări colorate, să se joace cu lacuri de unghii haioase, să meargă cu bicicleta, să se îndrepte către alte mâini, dornice de joacă și prietenii noi, căci e vârsta la care totul pare posibil, uneori pentru totdeauna.
Și le urmează, în cel mai firesc mod posibil, o transformare uimitoare, în care degețețele delicate se alungesc imperceptibil, se împodobesc subtil cu inele delicate, pregătindu-se parcă pentru bijuteria cea mai importantă pe care o vor purta, cel mai probabil, o viață...e vârsta la care atingerile lor seamăna cu ploi descătușate de vară, cu flori scuturate de cireș amărui, bucuroase că știu și pot să învețe totul, lăsându-se sărutate, descoperite, îndrăgostite.
În acest răstimp, între primul "mama" scris cursiv, ușor aplecat spre dreapta și primele scrisori/ email-uri de dragoste, cam toate mâinile de fetițe-femei vor fi învățat - ele știu cum și când - să lege sireturi, să aplice corect fardul și rujul, să culeagă flori, să taie ceapa, să folosească creme hidratante, să conducă mașina, să decupeze inimioare, să șteargă praful, să îmbrățișeze, să iși facă blucle îndelung studiate, să atingă norii, să scrie liste pentru aproape orice, să alunge furtuni, să aranjeze masa, să poarte manichiuri la modă, să șteargă lacrimi - pe ale lor și pe ale altora - și,  de cele mai multe ori, reușesc să  facă o cafea perfectă.
Iar timpul, în implacabila si nemiloasa lui trecere, a lăsat deseori urme, le-a încetinit mișcările...unele au ramas micuțe, suple. Dar mâinile unei femei poartă cu ele povești pentru fiecare anotimp, pentru fiecare seară în care cineva ar avea ragaz să le asculte.
Toate știu și pot să facă aproape orice, într-un ritm rapid sau de-abia perceptibil...și-au ales uneori meserii complicate, îngrijesc flori delicate, schimbă scutece, dăruiesc bomboane, vindecă suflete, lustruiesc incălțări mari și mici, pregătesc cadouri cu suflet, mută munții dacă e nevoie, împletesc (din nou) codițe, taie prăjituri, topesc zăpada, strâng jucării, poartă bijuterii puține sau deloc, fac sandwich-uri, alungă dureri.
Ating fotografii vechi din care le zâmbește fetița de demult. Se roagă. Tac. Așteaptă.
Ca și cum nu mintea le-ar ghida mișcările, ci inima, dintotdeauna.
Faceți-vă timp să priviți cu atenție mâinile unei femei...veți vedea și simți în gesturile lor stropi vii de Cale Lactee, care fac totul cu putință.

"Dăruind vei dobândi "

Anul trecut cam pe vremea asta, cineva care îmi citește uneori postările m-a întrebat dacă nu îmi este greu să-mi pun emoțiile și trăirile pe blog, să le trimit în spațiul public, după ce povestisem o întâmplare din orașul cu suflet...
I-am răspuns atunci prin-un citat din cartea mea preferată: "În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele."
Da, nu îmi este ușor să fac asta. Dar nici greu...îmi plac oamenii, dintotdeauna, pentru că sunt diferiti, interesanți, unici.
Știu că ei te pot judeca, critica, dezaproba. Știu că îți pot interpreta și răstălmăci fiecare gest, fiecare cuvânt, că uneori au impresia că știu ce este mai bine pentru tine.
Dar ție iți ești dator să te înconjuri de oameni care îți seamănă, care te înțeleg, care râd și plâng cu tine, pe care poți să îi privești cu sinceritate în ochi. Iar când nu sunteți de acord întru-totul, căci și asta e foarte posibil, să nu devină nicidecum o luptă a orgoliilor, a dorinței de a avea mereu dreptate și în nici un caz un motiv de supărare. Să-ți fie o bucurie să vă vedeți, să le oferi cu drag ce ai mai bun, să simți că iți vor mereu binele. Că e nevoie de rabdare și îngăduință, că tot ce ai mai bun de oferit nu are preț, căci timpul nostru este tot ce dăruim cu adevărat.
De ceva timp încoace, imi displace tot mai mult verbul/ adverbul "a trebui/ trebuie."
Admit: suntem ființe ale societății, avem anumite obligații. Facem deseori ceea ce e bine, ce se cade, se cuvine, "ca asa e frumos". Dar nu mai vreau să  fac mai nimic care trebuie. Și aș vrea ca și ceilalți să facă la fel, cel puțin în raport cu mine. Iar atunci când e sa fie ceva de făcut sau de spus, să fie din dorință sau nevoie nu din obligație.
Da, ca să poți să scrii despre tine, să iți pui sufletul pe monitor, nu trebuie ci e nevoie să iți placă oamenii, să vrei să le dăruiești, să vrei să lași garda jos, să ai curaj, să iți asumi riscul criticilor, al judecăților, prejudecăților și al reacțiilor de tot felul. Să simți că totul se întoarce la tine sub o formă sau alta, să știi că stropii tăi de suflet pot aduce zâmbet.
Iar mie îmi plac oamenii.
Cu mulțumire tuturor celor cu care ne-am întâlnit sâmbătă, tuturor celor care s-au gândit la noi și ne-au fost alături cu inima, în special nașilor copiilor mei, care ne sunt tare dragi, căci "La orice trebuie să ai noroc în viaţă, dar mai ales la oameni."

Lumină cu bucurie!

Nu am mai scris versuri de (prea) mult timp...

și aproape niciodată cu rimă;

azi am simțit nevoia să o fac.

Cu Bucurie și Speranță!

"Lupta lui Iacob cu Îngerul sau despre ideea de tu"

Cumva, l-am aflat pe Nichita Stănescu într-un final de ploios de martie, la un Concurs Național de Limba și literatura română, acum mai bine de 20 de ani...
Un "adversar" care stătea în spatele meu avea chef de vorbă înaintea primei probe și puțin supărat pentru că intuia (corect) că poezia lui Eminescu va fi iar subiect principal, m-a întrebat care este poetul meu român preferat. Ezitând un pic i-am raspuns: "... probabil Blaga". Între timp am fost rugați să păstrăm liniștea și ni s-au adus subiectele.
Peste două zile ne-am reîntâlnit la proba "textului la prima vedere", iar la ieșirea din sală mi-a spus: "E bun Blaga, dar citește-l pe Nichita Stănescu. Sigur îți va plăcea."
După săptămâna aceea petrecută la Iași - un oraș grozav pe care din pacate nu l-am revăzut - i-am urmat sfatul și l-am căutat pe Nichita.
De mai bine de 20 de ani este poetul meu preferat din toate limbile pământului.
Poetul recunoscut deseori doar dupa prenume, poetul necuvintelor, al Îngerului de nenoroc, al frunzei și pasului...
Poetul căruia destinul i-a făcut o mare nedreptate; singurul poet român care, în anul în care m-am născut, a fost nominalizat la Premiul Nobel dar ei, "oamenii întunericului", au avut "grijă" să nu-l obțină. A ramas doar cu Premiul Herder din 1975. Poetul căruia i se dedică prea puțin timp de studiu în manuale, prin doar câteva poezii și mai nimic din eseuri, astfel încât puțini liceeni ajung să și-l apropie de inimă.
Și de 35 de ani limba română e mai putin verde, mai tăcută, mai fără de zbor.
Poate nu ar mai fi trăit până la 85 de ani, dar cu siguranță ar mai fi avut multe de scris, de inventat, de dăruit.
Da, îmi este dor de Nichita.
Căci "nu poti să vezi zâne dacă nu ești zânatic".

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu

"... îmi simt sufletul mugur de fluier "

 O aștept mereu cu nerăbdare de copil, fascinată de verdele ei tânăr, de florile-i mici și delicate care îmi copleșesc privirea. Și am, dintotdeauna, o iubire (oficială, mărturisită și asumată) pentru frezii, ale căror petale mă duc în copilărie, acolo unde încep mai toate gusturile și mirosurile preferate, adulmecându-le mereu cu toate simțurile, veșnic în căutarea unui parfum doar al lor, care să le surprindă simplitatea și candoarea, niciodată găsit cu adevărat...
Primăvara mea începe nu cu primii ghiocei - uneori grăbiți, ci cu florile de zarzăr, a căror venire mă poartă către curtea bunicilor, către  "Cel din urmă basm" al lui Teodoreanu....petale albe, purtate usor de vânt precum notele magice de pian, cântate de mâinile mici ale unui copil talentat.
Primăvara mea începe cu mugurii timizi, gata să izbucnească în flori, cu clopoței de mărgăritari și toporași fragili, cu miros de verde crud și albastru senin, cu ploi despletite și zbor prelung de cocori, cu "Primăvara " lui Vivaldi...
Și atunci, "Numai mamă să nu fii?" Ba să fii! Și să te umple de bucurie felicitările naive de 8 Martie, sau mirarea din ochii lor mereu atenți la tot ce e viu, nou, colorat.
Iar sufletul meu - mugur de fluier - fredonează zâmbind:
"Hei, hei, verde e iarba
Soarele-i sus pe cer
Hei, hei dusă e iarna
Cu dinții ei de fier..."

"That's amore"

Recunosc că m-am gandit puțin dacă să abordez subiectul acesta mai degrabă către 14 sau 24 februarie. De mulți ani sărbătorile "lor" ne invadează viețile, îndepărtându-ne de propriile tradiții (parcă mai frumoase și mai simple - însă e posibil să fiu subiectivă).
Dar Valentine's-ul lor și Dragobetele nostru sunt în final despre Dragoste... aceeași în toate limbile lumii, cea care face ca Pamântul să se învârtă, singura care contează cu adevărat, frumoasă în toate vârstele și trăirile ei.
Oricum, iubirea plutește în aer mai ales preț de o lună, cam până spre 10 Martie când se termină șirul de bomboane, felicitări și flori. Și fără să fiu amatoare de inimioare frumos desenate, plușuri sau declarații siropoase, mărturisesc că îmi plac unele "fleacuri" specifice acestor zile, cel puțin cele care reușesc să stea departe de kitch. Dacă sunt și sincere, cu atât mai bine.
Nu zic că e în regulă să avem nevoie de o zi anume pentru asta, așa cum nu cred că avem nevoie de Facebook care să ne amintească de ziua cuiva drag(?) sau să ne spună că trebuie să ne imbrățișăm de Ziua prieteniei, dar un strop de romantism n-a omorât pe nimeni, mai ales în timpurile noastre.
Și deși îmi vine să mă întreb retoric, fiind din nou subiectivă, unde sunt scrisorile pe hârtie/ poeziile și melodiile cu versuri frumoase de altădată, sper ca fiecare femeie să se bucure în perioada asta de un pic mai multă atenție, de mai multe flori,  "de puțină dragoste-n plus"... chiar dacă, vorba unui cântec (chiar reușit) din generația mai nouă, "dragoste n-are plural/ cum nici te iubesc nu-i urmat de virgulă și dar..."

https://www.youtube.com/watch?v=Ef7UInZyAfc

Călător prin istoria vie

Aș fi vrut să-l "întâlnesc" mai devreme. Mi-aș fi dorit să-l regăsesc la liceu in manualele de istorie, de literatură, de psihologie, filozofie sau măcar la lecțiile de dirigenție (chiar, ce se mai discută la orele de dirigenție de azi?).
Cum asta nu s-a întâmplat, mi-ar plăcea ca generațiile actuale/ viitoare să aibă această posibilitate: să învețe de tineri despre un Om cu adevărat special, cu o inteligență remarcabilă și o educație desavârșită, care mai întâi a trăit apoi a scris Istoria.
101 de ani de istorie vie.
Cu prezența sa aristocrată, discretă, cu stilul său rafinat, erudit, cumpătat, Neagu Djuvara poate reprezenta fără îndoială un model veritabil pentru generații întregi, care au la dispoziție cărți, interviuri sau emisiuni în care a fost invitat pentru a-l descoperi pe acest intelectual veritabil.
"Poate doar generaţiile următoare să reuşească a regăsi echilibrul, dacă ar şti, cu hotărâre, să impună cultul cinstei, al respectului pentru cuvântul dat şi pentru semeni."
Personalitate complexă, fascinat de adevărurile istorice, pasionat de muzica și dans, care a călătorit și a văzut multe, cu un fin simț al umorului, al realității și moralității, cu discursul său plin de ineditul unor timpuri de mult apuse dar pline de farmec, Neagu Djuvara merită să-i fie pastrată si promovată opera iar timpul să îl așeze la locul cuvenit în memoria noastră, în istoria următorilor 100 de ani.
  

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Neagu_Djuvara

"De-amor, de-amar, de inimă albastră..."

Un prieten mi-a spus la un moment dat: "Cărțile ei ai trebui studiate la liceu sau măcar recomandate elevilor. Cu siguranță le-ar fi utile." Îi dau, firește, dreptate.

Prima mea întâlnire cu personajele sale atât de complexe, de vii și de frumos construite s-a petrecut acum mai bine de 17 ani când, la recomandarea cuiva înțelept, bucuroasă că am găsit cartea la un anticariat stradal (oare mai există tarabele acelea cu cărți grozave din fața Librariei Humanitas din orașul cu suflet?) am decis să o iau cu mine la mare, urmând să mă însoțească pe lungul drum cu trenul, dar și în cele câteva zile pe plajă.
Am citit "Arta conversației" pe nerăsuflate, cu bucuria de a descoperi printre rânduri adevărate lecții de cultură, de psihologie, de viață.
Atunci, la 20 de ani, pe malul mării, în după-amiaza târzie de august, mi-am promis că dacă voi avea vreodată o fetiță ea va purta numele celui mai frumos personaj feminin pe care îl descoperisem până atunci, până acum...
În acești ani i-am citit toate cărțile, mi le-am lipit de inimă, le-am recomandat, împrumutat și dăruit cu drag oricui mi-a cerut vreun sfat de lectură, cu speranța că fiecare se va bucura de întâlnirea cu ele.
Uneori simt nevoia să le recitesc si le deschid la întâmplare, doar pentru a regăsi  personaje și replici inedite, inteligente, cu trimiteri la istorie, artă, literatură.
Poate neîntâmplător, am cumpărat și citit "Preludiu" - ultima sa carte apărută anul trecut - într-o zi de august, tot pe malul mării.
Știu că sunt mulți cei care îi iubesc cărțile, personajele, stilul și sper că și alții le vor afla.
Am toata admirația pentru Doamna Ileana Vulpescu, această scriitoare atât de specială care în cei peste 50 de ani de activitate literară ne-a dăruit atâtea romane de calitate.
Sînziana mea a împlinit de curând 9 ani și îmi doresc ca atunci când va crește să aibă ceva și din personajul meu feminin preferat.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana_Vulpescu

"În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai şti să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revărsată peste mal."

(Ileana Vulpescu în De-amor, de-amar, de inimă albastră)

"Forever young/ I want to be forever young..."

Fără să fiu genul superstițios sau foarte organizat, la începutul fiecărui an, atunci, în tumultul numărătorii inverse, obișnuiesc să îmi pun căteva dorințe pentru anul ce stă să înceapă. Uneori sunt planuri mai mari, deseori sunt doar dorințe firești ale omnului devenit mare, care știe că e nevoie de mai mult decât de magia artificiilor pentru ca dorințele să devină realitate.
De cele mai multe ori insă, atâta timp cât dorințele nu au presupus escaladarea vreunui munte sau caștigarea marelui premiu la Loto, am reușit cumva să mi le împlinesc.
Așa se face că primele minute ale anului trecut m-au găsit cu câteva planuri si așteptări în buzunar, din sfera celor destul de rezonabile: un alt serviciu și poate, cândva mai in vară-toamnă, un mic volum de eseuri și/ sau versuri noi, plus o mică listă de lecturi "obligatorii". Am împlinit doar o parte din toate astea.
N-am obiceiul/ exercițiul unor "To do list", poate și pentru că nu îmi plac prea mult activitățile impuse, poate și pentru că nu cred ca omul este un robot care poate fi programat, ci că  totul i se petrece intr-un anumit contex și că nu putem controla totul. Iar începutul anului mi-a dovedit că viața ne poate lua pur și simplu prin surprindere.
Se spune că trecerea timpului ne modelează nu doar chipul ci mai ales mintea și sufletul.
Visăm mult, plănuim multe, așteptăm mereu...
Se mai spune că vârsta este de fapt nu un număr, ci o stare de spirit. Ești ceea ce simți. Poate si de aceea, când devenim părinți ni se dăruiește în același timp un strop de nemurire, un strop de Rai.
Și vârstele lor ne vor întoarce mereu către noi începuturi, acolo unde putem redescoperi și reînvăța totul, ramânând tineri, prin ochii și prin inimile lor inocente.

"Some are like water, some are like the heat
Some are a melody and some are the beat
Sooner or later they all will be gone
Why don't they stay young?"

ps. Azi, o dată cu prima ninsoare adevărată pe anul acesta, împlinesc 38 de ani și dacă cineva m-ar întreba ce planuri am pentru urmatorii ani, i-aș răspunde sincer că știu doar că totul va fi foarte interesant.
 https://www.youtube.com/watch?v=RHIIATt0BaM

Oamenii în halate albe

Pentru a ne face nouă bine cei mai mulți fac sacrificii de care majoritatea dintre noi nu suntem capabili, nedreptățindu-și poate viețile sociale, personale, de familie.
Nu își folosesc conturile rețelelor de socializare sau blogurile pentru a posta selfie-uri ci ca să tină legătura tot cu noi, pacienții, pentru a ne scuti poate de un drum la cabinet sau la spital seara sau în week-end-uri. Ne răspund la telefon și în afara orelor de program sau de sărbători, ne consultă deseori fără programare, înțelegând că un copil nu te anunță politicos că are de gând să se îmbolnăvească.
Ca să ne facă pe noi bine au învățat carte, au ales seminarii și simpozioane în locul vacanțelor cu prietenii sau familia. Citesc și se perfecționează continuu, căci medicina este o știință în permanentă evoluție.
Când ne adresam lor ne așteptăm să rezolve problemele noastre, ale copiilor, ale părinților sau bunicilor și să facă un miracol care să ne salveze de stat la cozi prin spital sau cabinete de specialitate.
Când ne consultă știm că vor ține cont de toate problemele, de alergii, predispozitii sau alte tratamente și ne mirăm cum de reușesc să țină minte atâtea detalii. Oare noi reușim să le mulțumim vreodată cu adevărat?
Da, avem încredere în Oamenii in halate albe cărora de aproape 30 de ani încoace cei pe care i-am ales să ne conducă nu știu cum să le mai complice activitatea.
Da, au depus un jurământ, însă au jurat doar să iși respecte profesia și pacienții, nu regulile și legile stupide ale unor guvernanți care ne umilesc în mod constant pe toți deopotrivă, pentru că sănatatea, educația și cultura acestui popor sunt noțiuni pe care mințile lor ocupate cu propria bunastare nu le pot pricepe.
Tot ce vrem de la "aleșii poporului" este să le respecte vocația, menirea și importanța rolului pe care îl au în viețile noastre.
Iar nouă, dreptul  la Sănătate!

"Ninge naiv și fereastra e o filă veche din Cartea Îngerilor..."

... a fulguit timid dăunăzi, cu fulgi mici, albăstrui. Prima ta ninsoare.
Cu tine în brațe și mie îmi pare altfel zăpada... mai albă, mai curată, mai blândă.
Și pentru o vreme toate (ne) vor fi (iar) pentru prima dată: primul Crăciun împreună, prima lună, prima dorință de an nou, care deja mi-a adus mai mult decât am sperat.
Printre globuri argintii, printre refrene de Colinde, printre stropi vii de suflet curat, mi se face dor de zăpada copilăriei mele, de curtea și de casa bunicilor mei și un singur regret îmi umbrește bucuria: aș fi vrut atât de mult să vă cunoască, să vă țină în brațe, să vă povestească despre iernile de altădată...
În Lumina aurie a Ajunului de azi, copilul de atunci - omul mare de acum își dorește doar ca peste timp să aibă puterea și înțelepciunea de a vă dărui momente senine, amintirile voastre dragi de mai târziu.

"A venit, a venit iarna

pe la uși pe la ferești,

A venit iarăși iarna

cu colinde și povești..."

"Fă-te suflete copil/ și strecoară-te tiptil..."

El doarme liniștit. Este perfect, delicat, cuminte.
Uneori mă privește parcă în ochi, ca și cum chiar îmi recunoaște vocea care i-a vorbit atât de mult in ultimele 9 luni.
Deseori zâmbește în somn, spunându-mi că se simte iubit.
Ea se uită cumva fascinată cum ghemotocul asta de om, la care totul e atât de mic încă, va deveni cândva un  om mare: "Mami, chiar am fost și eu așa de mică?"
Eu îi privesc și realizez că pentru o bună bucată de vreme pe amândoi i-am simțit în fiecare secundă, i-am imaginat, visat și așteptat cu nerabdare. Le-am vorbit, le-am spus povești, le-am fredonat refrene demodate, le-am cautat nume potrivite. Că trupul și mintea și sufletul meu le-au dăruit  lor totul fără nici cea mai mica umă de îndoială că asta vor și pot să facă.
Că am devenit din nou Mamă și că asta nu se compară cu nimic altceva.
Și-mi dau seama că tot ce mi-am dorit după ce l-am auzit pe medic spunând "Copilul este bine!" a fost să fiu acasă cu amândoi, să îi îmbrățișez în același timp, știind că pentru ei voi avea întotdeauna același nume.
 Da, din  27.11.2017 sunt și mamă de băiat! Aproape 9 ani sunt între cei doi copii de nota 10 cărora am privilegiul de a le fi mereu alături pe drumul in care vor cuceri Lumea.
Întâmpin finalul de an unindu-le mânutele cu sentimentul că totul e așa cum trebuia să fie.