Luna indigo

Vara celor 100 de ploi, celor 100 de focuri

Credem, vanitoși, că ni se cuvine totul. Că putem totul. Că știm totul. Că merităm totul. Că avem dreptul să folosim orice, oricând, după bunul plac și după propriile capricii. că suntem liberi să luăm de la viață nu cu două, ci cu 10 mâini. Suntem orbi și nu ne dăm seama de asta nici legați la ochi.
Omul modern, hedonist și  lacom, a găsit infinite căi de a distruge natura, de a o supune.
Dar toate greșelile ni se întorc ca un bumerang, căci natura nu poate accepta la nesfârșit, nu ne mai poate ierta. Sunt lecții pe care multe generații , prezente și viitoare, trebuie să le învețe, să le trăiască, să le plătească.
Iar prețul este enorm, dureros și definitiv.

Scrisoare pentru cândva

"Nu ți-as scrie poate nici acum acest rând,
dar cocoșii au cântat de trei ori în noapte  -
și-a trebuit să strig..."

Era oarecare agitație în holul hotelului. Freamăt de turiști grăbiți. Așteptam să fim cazați, un pic obosită de pe drum, un pic nerăbdătoare să revăd marea...conectat la rețeaua wirless a hotelului, telefonul a început să mă anunțe că am noutăți de citit pe diverse site-uri. Am rămas fără reacție câteva secunde, șocată de cuvintele care mi se tot izbeau de retină, sperând să  ...ne scrisesem pe messenger cu doar câteva zile înainte; erai vesel, îmi povesteai cu nerabdare că vei pleca poate de tot cu familia în Franța, te tachinasem că tu habar n-ai franceză, ba chiar îți scrisesem cateva replici în limba lui Voltaire, încurajându-te că vei putea învăta repede tot ce va părea greu și nou la început. Nu-mi imginasem că  va fi un rămas bun. Telefonul deștept mă anunța că nu mai ești iar mie mi se părea o glumă sinistră. De-abia împlinisei 47 de ani. 
Nu există nici un moment potrivit pentru o despărțire. Nu ne instruiește nimeni pentru asta. Nu ne avertizează, nu ne învață cum să reacționăm. Știu, nu ne promite nimeni eternitatea, dar nici nu ne pregătește pentru ea. 
Îmi lipsesc conversațiile noastre, umorul tău ironic, felul în care știai să îmi dai curaj, când iți spuneam uneori că e greu: "Ce-ți veni? Bagă-ți mințile-n cap, dă-te cu ruj, zâmbește și uită-te doar înainte! Musai inainte"
În acel august trist, ți-am scris Fata cu copacii... La ceva timp după, pentru că așa a fost să fie, mi-am dorit ca fiul meu să aibă numele tău, cu speranța că poate astfel va avea un pic din personalitatea, din sufletul și mintea ta.
Ne împrieteniseră, cu mulți ani în urmă, pasiunea pentru cărți, pentru Dilema, pentru aproape aceeași muzică, aceleași filme...Nu ți-am spus, in ultimii 15 ani, cel puțin nu în cuvintele astea, cât am apreciat prietenia ta, umorul un pic englezesc, cinismul tău voit care-mi făcea bine și mă scutura de toate naivitățile și iluziile asupra lumii. Nu ți-am mulțumit. Sper că tu știai, cumva, toate astea. Îmi număr adevărații prieteni pe degetele unei mâini dar nu sunt convinsă că le mai acopăr pe toate. Și îmi lipsești.
Azi ar fi fost ziua ta... iar eu nu mai pot să fac altceva decât să sper. Cândva.
 

 

Little black/red/blue/purple dress

Am putea presupune că pentru a-și face curaj, înainte de a mușca din măr, Eva s-a privit puțin, pe furiș, în oglindă. Și că acest gest s-a întipărit pentru totdeauna în ADN-ul tuturor urmașelor ei. Iar de câteva mii de ani încoace, privindu-se în oglinzi mai mari sau mai mici, femeile nu încetează să-și caute frumusețea. Culoarea.
Cu (foarte) puține spre deloc excepții, femeilor le place să cumpere. Să probeze. Să asorteze.Să miroasă testere. Să încerce. Să caute ore/ zile la rând rochia fără cusur, pantofii potriviti, cerceii asortați, nuanța cea mai potrivită a părului, a fardului, parfumul perfect, poșeta ideală, etc.
Dacă în Evul Mediu astfel de obiecte erau considerate diabolice și evident interzise, riscând să fie judecate pentru... vrăjitorie, azi pare de neconceput ca o femeie să nu le fi folosit măcar o dată, mai ales că au la îndemână o mulțime de surse de inspirație.
 Da, tinerețea durează vreo câteva minute iar frumusețea (poate) un pic mai mult, însă femeile și-au câstigat dreptul la un pic de cochetărie, un strop de vanitate și puțină culoare-n plus. Și cum nu există o rețetă universală, în afară poate de dictonul latin "Est modus in rebus!" fiecare femeie învață, cu timpul, ce îi place, ce i se potrivește sau ce poate să poarte, pentru a-și putea zâmbi (d)in oglindă, șoptind:
"Rămâi clipă, ești atât de frumoasă!"

Despre jucării, culori și fluturi

 Au trecut mai bine de 17 ani de când mi-am făcut curaj și am trimis primele rânduri pe adresa redacției revistei Dilema (Dilema Veche de azi). Cu ingăduința redactorilor, toate scrisorile trimise (câte una în fiecare an) și-au găsit loc în rubrica "Dilematici de pretutindeni, vă ascultăm". La începutul lui 2005, gândurile mele se îndreptau către povești și jucării...Au fost nu 7-8 ci 4, respectiv 12 ani. Da, timpul găsește întotdeauna o cale. Iar "dacă ai suficientă răbdare, orice carte citită  îți va fi utilă..."

Revista "Dilema", Nr.59 4-10 mart. 2005 - Amorul literar românesc

Un adevărat copil

Copiii... am vîrsta la care mi-i doresc, dar gîndindu-mă la asta, mi se strînge un pic inima. Voi fi oare în stare să cresc un copil în lumea aceasta în care Raiul pare să fie la o apăsare de mouse, în care trebuie să fii mereu cu un pas înaintea celorlalţi, lumea lui "a avea", a lui "a învinge", lumea cuceririlor şi a ispitelor de tot felul? Sînt un pic naivă, uşor demodată, conştientă însă că lumea se schimbă şi că e firesc să fie aşa, fără a avea pretenţia de a da drept exemplu lucrurile de "pe vremea mea" (nesuferită expresie!). Nu ştiu cui ar trebui să-i mulţumesc (dar o fac cu toată convingerea) că m-am născut într-un timp care m-a lăsat să fiu copil. Să fiu cu adevărat copil.Şi-mi doresc măcar atît: să vă pot scrie peste vreo 7-8 ani, că am cui să citesc poveşti, că e nevoie să cumpăr jucării şi cărţi nu doar CD-uri cu jocuri din ce în ce mai complicate, că nu sînt (chiar de tot) copleşită de dilemele statutului de părinte.
P.S. Căci nu ştiu, în limba română, cărţi pentru copii/adolescenţi mai expresive decît cele ale lui Ionel Teodoreanu. Poate de aceea "nu vreau să uit nimic... dîndu-mi bătaia inimii, din nou, copilăriei, tinereţii... e ceasul întoarcerii în timp... umbre am şi eu, umbre ai şi tu, cititorule, frate al trecerii mele". 

Descătușare

Let's keep it simple! (sau Lăsați copiii să crească!)

Vin pe lume fără un set de instrucțiuni și deși ai crede că sunt la fel, ai dreptate doar pînă la un moment dat, când ei iți demonstrează că n-ar trebui să-i compari cu nimeni altcineva, nici măcar cu frații/ surorile lor. Și din momentul în care intră în viața ta, schimbând totul în jur, presimți sau știi deja că acesta este și începutul unui lung drum de griji, de temeri si frici, de întrebări și așteptări, al unui interminabil șir de "să nu..." Să nu cumva să cadă, să nu se loveasca, să nu se îmbolnăvească, să nu sufere, să nu, să nu....de la primul pas până târziu, poate pentru totdeauna, una din sarcinile tale de părinte este să-ti faci griji.  Și parcă te sperie încă din copilăria mică, momentul în care știi că te vor implica din ce în ce mai puțin în viețile lor.
Dar până atunci...până atunci, tot ce poți să faci este să-ți lași copilul să fie copil, să crească în ritmul lui, să nu ai impresia că dacă iți dai fetița cu ruj/ lac de unghii  sau baiețelul cu gel pentru păr (ambele fiind de altfel inutile și dăunătoare pînă spre 16-17 ani) ei vor fi mai repede mari. Sau că astfel sunt mai fericiți.
Știu, există dintotdeauna tendința de a le dărui tot ce nu am avut noi și probabil nu este nimic in neregulă cu asta... Hăinuțe frumoase și "la modă", dulciuri colorate, jucării și gadget-uri tot mai complicate. De fapt, au cu adevărat nevoie doar de dragoste, de atenție și răbdare, de joacă și povești...
Dragi părinți și mai ales dragi mămici, lăsați-vă copiii să crească frumoși, inocenți, naivi, o vreme. Pas cu Pas. Fără grabă, fără "artificii", maști sau sclipici.
Medicii ne ghidează, cărțile ne pot învăța cum să îi hrănim/ educăm, dar doar noi înșine știm ce exemplu le dăm, ce valori le oferim, ce imagine de sine le cultivăm.
Doar mintea, sufletul și intuiția unei mame știu cum este cel mai bine.
 Ps. N-aș fi îndrăznit să dau sfaturi, dar mă întristează să văd pe stradă/ în parc tot mai multe fetițe cu ruj/ fard, chiar dacă "în joacă"  (chiar mici, 5-10 ani). Poate unii ar spune: "Și de ce îți pasă? Vezi-ți de ai tăi!" Păi îmi văd, dar îmi și pasă căci copiii lor sunt adolescenții/ adulții de mâine, alături de ai mei. Cei pe care avem nevoie să știm că ne putem baza.

... de Sînziene

Țară, țară (mai) vrem modele!

Uneori, dintr-o țară care nu a învățat (aproape) nimic din propria-i istorie, se înalță, din ce în ce mai rar – prin muncă intensă și voință exemplară – câte un campion. Și atunci ne dăm seama câtă nevoie avem de astfel de exemple, de asemenea reușite care să ne facă să uităm pentru o clipă de probleme, aplaudând îndelung, cu certitudinea că țara asta mai are câte ceva de dat lumii.

Îți mulțumesc și eu, Simona Halep, pentru bucuria oferită, trăită sincer, cu sentimentul că avem motive și mai ales nevoie să fim optimiști.

În țara mea, în care am ales să am doi copii, simt tot mai acut lipsa de modele reale, nu fabricate și inventate de media, nici ciudați care după câțiva ani petrecuți "dincolo", se întorc stâlcind limba și dându-ne lecții despre orice. Copiii nostri mai mici sau mai mari, adolescenții care abia își aleg un drum sau tinerii care sunt pe punctul de a pleca pentru prima dată departe de familie, convinși că facultatea aleasă li se potrivește, au nevoie de Oameni care să le arate cu mândrie rezultatele muncii lor, indiferent de domeniu, să li se dovedească că pot face performanță, că au dreptul să viseze înalt.

În ultimul timp mă surprind folosind des expresia "pe vremea mea", care-mi era destul de nesuferită până acum câțiva ani...și mă întreb de ce politicienii dar și "vedetele" care apar in media, mai ales cei care fac parte din generatiile '70-'80-'90 când (credem noi) se făcea ceva mai multă carte, mai cu simț de răspundere, par că au sărit peste gimnaziu, altfel de ce le este atât de străină limba română; nu am învățat oare după aceleași manuale?  (nu că în alte limbi s-ar descurca mai bine!). Probabil unii din ei s-au inscris direct la master și doctorat și atâta timp cât nu-i acuză nimeni de plagiat iar poporul (încă) îî votează, când nimeni nu le spune că se fac și ne fac de râs, consideră că au tot dreptul să ne sfideze.
Cred că e timpul ca Balada Mioriței să devină strict un element de studiu din punct de vedere literar, să ne ștergem din  mentalitate mitul fatalității, al ciobănașului care nu face nimic pentru a-și schimba soarta.

Și simt, din iubire amestecată cu teamă pentru noile generații, nevoia viscerală de exemple pozitive, de realizări semnificative, cât mai multe, în toate domeniile, având convingerea că educația, alături de efortul personal sunt esențiale, căci "Scaunul pe care stai nu trebuie să fie mai înalt decât teancul de cărți pe care le-ai citit".
Țară, țară știu că e greu, că resursele tale sunt din ce în ce mai limitate, că unii au ales să plece, atrași de promisiunea unei vieți mai fără de griji, că mulți au obosit să se mai lupte cu piedicile, dar vrem modele, exemple, campioni!
Parafrazându-l pe Eminescu, în anul 100 al întregirii tale, te rog: Pe noi, nouă, redă-ne!

Nihil sine Verbum!

În ultimii ani (și încep să se cam adune) mă urmărește tot mai des un citat din cartea cu suflet..."Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice."
Fac parte dintr-o generație care nu a fost încurajată să iși exprime cu adevărat părerile, sentimentele, temerile. Nu știu dacă erau "la modă" basmele lui Andersen, cert este ca (mai) nimeni nu avea curaj să spună că Împăratul chiar e gol!
Nici școala, nici societatea și deseori nici familia nu ne încurajau să fim intr-adevar sinceri, să ne asumam gesturile și ideile, să ne susținem faptele cu argumente, să fim capabili să ne cerem scuze sau să discutăm în contradictoriu fără să ne supărăm. Nici să ne recunoaștem defectele, lacunele, imperfecțiunile, să acceptăm că și alții pot avea dreptate, să vrem cu adevărat să reparăm ceva făcut/ spus greșit.O posibilă explicatie (dar nu și scuză)  ar putea fi regimul politic represiv de atunci. Era mai sigur să taci.
Este, presupun, mai simplu să ne prefacem că anumite lucruri nu există, conform unui proverb prost înțeles, care ne învață că "Tăcerea este de aur"... Nu, nu este de aur și deseori poate face mai mult rău decât bine, deși admit că trebuie să treci prin filtrul minții și al sufletului ceea ce le spui celorlalți. Dar cuvintele, fie ele rostite sau scrise, trebuie exprimate, de preferat la vremea lor, măcar în relațiile care contează cu adevărat.
Aleg oricând o discuție sinceră, o critică întemeiată ori un sfat bun în locul unui zâmbet gol, al unei complezențe sau false înțelegeri. O problemă "netranșată" nu dispare, nici nu se rezolvă de la sine, așa cum nici o boală a trupului nu trece dacă este ignorată. Dragostea, lacrimile, complimentele, îmbrățișările, mărturisirile, regretele nu sunt semne de slăbiciune și nici nu ne afectează imaginea, chiar dacă "Sorry seem to be the hardest word..." (tr. "Îmi pare rău/ iartă-mă" pare a fi cel mai greu cuvânt). Ceilalți nu pot să-si imagineze ce crezi sau simți, așa cum nici tu nu poți face asta pentru ei, deși în multe aspecte ale vieții oamenii gândesc la fel.  Tăcerile nu fac altceva decât să impună distanțe, să ne îndepărteze, să ne robotizeze. Si chiar nu e nevoie de atâtia meteorologi.
Suntem capabili Comunicare, avem această însușire fantastică, care ne deosebeste fundamental de orice altă specie. Avem datoria de a o folosi. Și pe cea de a ne învăța copiii să nu le fie teamă de cuvinte.
Altfel, riscăm să perpetuam în mod inutil generațiile ghioceilor tacuți.

https://www.youtube.com/watch?v=ZaJ_ub9ps58https://www.youtube.com/watch?v=ZaJ_ub9ps58

"It's a kind of Magic"

Doamna Manolache era zâmbitoare, luminoasă, menită să fie in preajma copiilor.
Mi-am iubit Educatoarea așa cum mai târziu mi-am iubit enorm Învățătoarea, pentru că mi se păreau modele de urmat și până pe la 14 ani la invariabila întrebare "Ce vrei să te faci când vei fi mare?" răspundeam fără ezitare: Educatoare sau Învățătoare, iar mai tarziu visam că voi preda limba română copiilor de gimnaziu, poate și pentru că Doamna Dirigintă de atunci, pe care am admirat-o și îndrăgit-o sincer,  a știut cum să mă apropie de lumea cărților, să mă încurajeze să scriu...
Deși îmi plăcea "la cămin", cele mai dragi momente din copilărie erau cele în care rămâneam acasă singură cu păpușile, pe care le "aliniam" frumos și apoi le recitam, le cântam, încerând să fac din ele "copii buni". Le povesteam câte'n lună și'n stele, bucuroasă că mă ascultă cuminți, cu sentimentul că așa trebuie să le vorbești celor mici: tot timpul, cu multă răbdare și seriozitate.
Pe drum, m-am îndepărtat cumva de dorința mea și nu am devenit dascăl, deși in câteva ocazii am stat la catedră. Sunt anumite profesii în care măcar un strop de vocație este esențială, poate nu acesta a fost să fie drumul meu, sau probabil nu încă... Plină de neprevăzut cum este, viața ne poate dărui anumite bucurii pe neașteptate, sau doar la timpul potrivit.
Însă Totul începe cu adevărat un pic mai târziu, cu o bătaie delicată de inimă, căci ea este prima care se conturează, dând viață, pregătită să susțină totul, să dăruiască totul, mereu.  La început de-abia perceptibilă, chiar și de către vreun dispozitiv medical complicat. Dar când sunetul este surprins, redat și explicat cu precizie, măsurat și analizat, te copleșesc mii de emoții. L-am ascultat și simțit în două perioade foarte diferite din viața mea și nu îl pot compara cu nici o altă muzică, cu nici o altă trăire. Sunetul acela, fascinant de fiecare dată, mereu diferit, aproape palpabil, sunetul pe care îl poți simți cu propria-ți inimă, cu toate cele șase simțuri (da, femeile au șase simțuri!) devenind așteptare, nerăbdare, tumult de viață nouă, miracol, promisiune de inimă-steluțe-inimioară pentru totdeauna. Îi vor lega mereu , dincolo de orice pași ai vieții lor, bătăile inimii mele, în mod egal și sper că își vor fi alături cu Adevărat. Frați de inimă.
Există, simbolic, o Zi a copilului. A copilului din noi, a copiilor noștri, a tuturor copiilor lumii. Bătăi neobosite de Inimi zâmbind, în care dacă ești suficient de atent, nu ai cum să nu vezi și să auzi Magia!
La mulți ani, copile de pretutindeni!💗

"One dream, one soul, one prize
One goal, one golden glance of what should be
It's a kind of magic, it'a a kind of Magic...."

Cana cu maci

Uităm mult. Memoria este un proces fascinant. Este incredibil mecanismul prin care reușim să reținem și să uităm deopotrivă. Poate nu întotdeauna ce s-ar cuveni, ce ar merita să ne rămână, poate tocmai aceasta subiectivitate o face să fie atât de uimitoare. Cum altfel am putea să explicăm că mici gesturi, întâmplări, chipuri întâlnite cândva demult sau versuri din vechi ni se lipesc de inimă iar altele nu lasă nici o urmă?
La început au fost stropi de cafea. Picături pe care bunica mă lăsa să îi gust din ceașca ei mică...nu cred că aveam mai mult de 3-4 ani dar știu că mă fascinau în egală măsură mirosul și gustul ei. Probabil mama nu era foarte încântată că încep să am astfel de obiceiuri la vârsta aceea, dar îmi îngăduia alintul bunicii... "cum aș putea întoarce copilul care-am fost?"
Prin liceu (din nou, cred că mama nu era prea bucuroasă) am decis (cu voia ei, totuși) să beau uneori cafea, apoi tot mai des și la un moment dat, zilnic - ca orice viciu care se cerea...îndelung exersat.
Am avut, în timp, tot felul de cești, cănuțe și căni doar ale mele, multe primite cadou de la prieteni dragi...pe unele le-am purtat cu mine mereu, sute și sute de kilometri, protejându-le, ori de căte ori viața o cerea...cu linii zvelte sau robuste, cu desene delicate sau haioase, cu povești romantice sau amuzante, din Regate de demult sau dintotdeauna.  În oglinda lor mi-am făcut iluzii, am avut așteptări, emoții sau temeri...pe multe le am și acum aproape, ca pe niște martori tăcuți ai unor pași pe care nici nu pot și nici nu vreau să-i întorc: "...sunt aripa deschisă spre plecare/ a păsării întoarsă dintr-un zbor."
De ceva timp însă, dimineața începe cu o cană cu maci. Uneori în tihnă, deseori în grabă, iar cafeaua și macii ei par că știu totul despre mine, însoțindu-mi lecturile, muzica preferată, încercările scrisului, alungănd nori sau privind răsărituri.  Nu (mai) e doar viciu în sensul strict al cuvântului,căci este între noi o prietenie "de o viață", în  care doar două perioade mai lungi ne-au îndepărtat, cu bucurie.
Poate toți avem câte o "cană cu maci", sau poate doar femeile au nevoie de astfel de obiecte/ motive, atașându-se de ele, deslușind simboluri, deși mai toate știu că nu doar formele contează., ca puzzle-ul este uneori complicat.
Da, chiar cred că în tăcerile prelungi ale unei căni de cafea, poți găsi răspunsuri.
Sau măcar un strop de curaj, pentru o altă zi în care totul pare posibil.

Cărări (din)spre Calea Lactee

Ați privit vreodată cu atenție mâinile unei fetițe? Dar pe ale unei femei?
Când sunt mici, sunt delicate, grasuțe, rotunde... prind curioase jucăriile,ating cu mirare totul, se lasă alintate...apoi, dintr-un instinct uimitor, învață să aranjeze parul păpușilor, să le schimbe hăinuțele, să întoarcă pagini colorate, să toarne ceai în ceșuțe minuscule, să atingă ușor petale de flori și de fluturi, să deseneze sori zâmbitori, să culeagă păpădii...
Un pic mai târziu, încep să se admire zâmbind, să se împodobească cu brățări colorate, să se joace cu lacuri de unghii haioase, să meargă cu bicicleta, să se îndrepte către alte mâini, dornice de joacă și prietenii noi, căci e vârsta la care totul pare posibil, uneori pentru totdeauna.
Și le urmează, în cel mai firesc mod posibil, o transformare uimitoare, în care degețețele delicate se alungesc imperceptibil, se împodobesc subtil cu inele delicate, pregătindu-se parcă pentru bijuteria cea mai importantă pe care o vor purta, cel mai probabil, o viață...e vârsta la care atingerile lor seamăna cu ploi descătușate de vară, cu flori scuturate de cireș amărui, bucuroase că știu și pot să învețe totul, lăsându-se sărutate, descoperite, îndrăgostite.
În acest răstimp, între primul "mama" scris cursiv, ușor aplecat spre dreapta și primele scrisori/ email-uri de dragoste, cam toate mâinile de fetițe-femei vor fi învățat - ele știu cum și când - să lege sireturi, să aplice corect fardul și rujul, să culeagă flori, să taie ceapa, să folosească creme hidratante, să conducă mașina, să decupeze inimioare, să șteargă praful, să îmbrățișeze, să iși facă blucle îndelung studiate, să atingă norii, să scrie liste pentru aproape orice, să alunge furtuni, să aranjeze masa, să poarte manichiuri la modă, să șteargă lacrimi - pe ale lor și pe ale altora - și,  de cele mai multe ori, reușesc să  facă o cafea perfectă.
Iar timpul, în implacabila si nemiloasa lui trecere, a lăsat deseori urme, le-a încetinit mișcările...unele au ramas micuțe, suple. Dar mâinile unei femei poartă cu ele povești pentru fiecare anotimp, pentru fiecare seară în care cineva ar avea ragaz să le asculte.
Toate știu și pot să facă aproape orice, într-un ritm rapid sau de-abia perceptibil...și-au ales uneori meserii complicate, îngrijesc flori delicate, schimbă scutece, dăruiesc bomboane, vindecă suflete, lustruiesc incălțări mari și mici, pregătesc cadouri cu suflet, mută munții dacă e nevoie, împletesc (din nou) codițe, taie prăjituri, topesc zăpada, strâng jucării, poartă bijuterii puține sau deloc, fac sandwich-uri, alungă dureri.
Ating fotografii vechi din care le zâmbește fetița de demult. Se roagă. Tac. Așteaptă.
Ca și cum nu mintea le-ar ghida mișcările, ci inima, dintotdeauna.
Faceți-vă timp să priviți cu atenție mâinile unei femei...veți vedea și simți în gesturile lor stropi vii de Cale Lactee, care fac totul cu putință.

"Dăruind vei dobândi "

Anul trecut cam pe vremea asta, cineva care îmi citește uneori postările m-a întrebat dacă nu îmi este greu să-mi pun emoțiile și trăirile pe blog, să le trimit în spațiul public, după ce povestisem o întâmplare din orașul cu suflet...
I-am răspuns atunci prin-un citat din cartea mea preferată: "În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele."
Da, nu îmi este ușor să fac asta. Dar nici greu...îmi plac oamenii, dintotdeauna, pentru că sunt diferiti, interesanți, unici.
Știu că ei te pot judeca, critica, dezaproba. Știu că îți pot interpreta și răstălmăci fiecare gest, fiecare cuvânt, că uneori au impresia că știu ce este mai bine pentru tine.
Dar ție iți ești dator să te înconjuri de oameni care îți seamănă, care te înțeleg, care râd și plâng cu tine, pe care poți să îi privești cu sinceritate în ochi. Iar când nu sunteți de acord întru-totul, căci și asta e foarte posibil, să nu devină nicidecum o luptă a orgoliilor, a dorinței de a avea mereu dreptate și în nici un caz un motiv de supărare. Să-ți fie o bucurie să vă vedeți, să le oferi cu drag ce ai mai bun, să simți că iți vor mereu binele. Că e nevoie de rabdare și îngăduință, că tot ce ai mai bun de oferit nu are preț, căci timpul nostru este tot ce dăruim cu adevărat.
De ceva timp încoace, imi displace tot mai mult verbul/ adverbul "a trebui/ trebuie."
Admit: suntem ființe ale societății, avem anumite obligații. Facem deseori ceea ce e bine, ce se cade, se cuvine, "ca asa e frumos". Dar nu mai vreau să  fac mai nimic care trebuie. Și aș vrea ca și ceilalți să facă la fel, cel puțin în raport cu mine. Iar atunci când e sa fie ceva de făcut sau de spus, să fie din dorință sau nevoie nu din obligație.
Da, ca să poți să scrii despre tine, să iți pui sufletul pe monitor, nu trebuie ci e nevoie să iți placă oamenii, să vrei să le dăruiești, să vrei să lași garda jos, să ai curaj, să iți asumi riscul criticilor, al judecăților, prejudecăților și al reacțiilor de tot felul. Să simți că totul se întoarce la tine sub o formă sau alta, să știi că stropii tăi de suflet pot aduce zâmbet.
Iar mie îmi plac oamenii.
Cu mulțumire tuturor celor cu care ne-am întâlnit sâmbătă, tuturor celor care s-au gândit la noi și ne-au fost alături cu inima, în special nașilor copiilor mei, care ne sunt tare dragi, căci "La orice trebuie să ai noroc în viaţă, dar mai ales la oameni."

Lumină cu bucurie!

Nu am mai scris versuri de (prea) mult timp...

și aproape niciodată cu rimă;

azi am simțit nevoia să o fac.

Cu Bucurie și Speranță!