"Verba volant, scripta manent"

Când Ion Heliade Radulescu îi îndemna pe tinerii timpului său să scrie, prin celebra frază "Scrieți băieți, orice, numai scrieți", nu se gândise probabil că și peste 160 de ani vor fi destui cei care îl vor urma, ferm convinși că hârtia/ monitorul suportă orice, atât timp cât nu mai există un Mihail Kogalniceanu care să combată vehement pericolul lui "orice", mizând pe calitatea nu pe cantitatea operelor literare.
Fără să înțeleagă  cu adevărat spiritul Daciei Literare, dar nici celebra expresie
(a acelorași timpuri): "less is more", "Omul nou" a început să scrie mult, neobosit, despre de toate și mai ales despre nimic, străduindu-se să le facă pe plac altora, să obțină anumite avantaje, să devină cunoscut sau pur și simplu să-și vadă numele publicat.
Iar dacă "la început a fost Cuvântul, si Cuvântul era Lumina" și cuvântul avea însemnătate și greutate morală, în zilele noastre el pare să-și fi pierdut calitățile, importanța, valoarea.
Dicționarul Explicativ al Limbii române oferă  "cuvântului" peste zece sensuri și încă pe atâtea expresii și locuțiuni, semn că cel puțin la nivel semnatic, cuvântul merită studiat, redescoperit, respectat.
De curând am aflat (din surse sigure) cât mai valorează (la propriu) un cuvânt în ziua de azi (0.0025 usd = 0.0099 Lei!) : "Vă putem oferi $0.25/100 de cuvinte, astfel incat articolul trimis ce totalizeaza 479 de cuvinte va aduce un credit de $1.19 platibil in orice moment prin paypal." (paragraf dintr-un răspuns prin e-mail la o propunere de colaborare scriere/ rescriere articole on-line pe teme date - evident, am refuzat o astfel de oferta "generoasă"...)
Într-o lume în care totul pare permis, în care totul se petrece mai repede, mai ușor, mai ieftin, îmi vin in minte tot mai des versurile lui Nichita Stănescu:
"Cuvântul moare în tăcere
Se zbate înjunghiat de vis
Și vrea bacșiș și vrea durere
Și-ntinde pumnul drept, deschis..."

Toamna, deseori...

În ultimii 10 (15) ani la întrebarea : "Care este filmul tău preferat?" am răspuns invariabil: "Legendele Toamnei". Recunosc că poveștile frumoase dar triste, împletite în filmul pentru care Anthony Hopkins ar fi meritat in 1994 un premiu de top, mi s-au lipit de suflet.
De fapt, dacă mă gândesc bine, multe din filmele mele preferate au toamna in titlu sau în poveste, ca un personaj în sine: Autumn in New York, Sweet november, The lake house.
(precizare: în 1994 Hopkins a fost nominalizat la Oscar, însă pentru un rol dintr-un alt film grozav, "Rămașițele zilei" - o ecranizare a romanului din 1989 al lui Kazuo Ishiguro, după ce in 1992 îl câștigase pentru rolul inconfundabil din "Tăcerea mieilor").
Și mai recunosc că da, îmi place toamna mai mult decît oricare alt anotimp... iubesc luna septembrie, poate și pentru că niște oameni dragi mie și-au ales să se nască acum, poate pentru că toate nuanțele ei subtile îmi invadează mereu inima... tulburator parfum de toamnă... cu dimineți mirosind a castane căzute la intâmplare, a crizanteme în culoarea coniacului vechi, a ciocolată amăruie.
Cînd nu știu dacă îmi sunt mai dragi bobocii de clasa I sau cei dintr-a IX-a, când mă năvălesc versuri de demult, când apusul mă duce cu gândul la o după-amiază la munte, în care lumina aurie se așterne blând peste o pădure care a plâns...Când îmi vine să fredonez "hai, frunză galbenă, ceas desfrunzit"...când un ceai atent meșteșugit iți poate aduce toamna într-o ceașcă cu frunze, când mi se face dor să mă așez pe o bancă și să ascult pașii grăbiți ai Lumii....
Toamna, mai mult ca oricând, visez.

se anunță furtuni
doar atingerea ta e tandră
sub eșarfele toamnei.
povestește-mi o întâmplare cu zei,
vocea ta m-ar vindeca
de toate mările.

"Ai carte, ai parte de..."

Când ești copil, ți se răspunde deseori: "nu ai voie, nu poti, nu azi, nu așa, nu e bine, nu știi, nu acum, nu pot, nu e treaba ta, nu e frumos, nu trebuie."
Așa ca te întrebi dacă nu cumva adulții au o Organizație a negațiilor sau ceva de genul asta, de vreme ce toți au astfel de expresii în vocabular.
Când începi școala, ți se spune des: "Învață, că pentru tine o faci!" sau: "Fii atent la ore ca să înțelegi ce ți se explică, e spre binele tau..." și te gândesti dacă nu cumva cei mari au o bucurie în a te bate la cap cu chestiile astea, mai ales că par dispuși să o facă ani întregi.
Apoi, îți dai seama că notele bune și aprecierea profesorilor nu doar că sunt plăcute, dar îți dau "dreptul" să primești câte o răsplată (cel puțin pe vremea mea - ciudată expresie!). Și dacă esti sincer, recunoști că din cărți poți afla lucruri grozave și că nu e nevoie să ai note mari la toate materiile, dar că e important să vrei să fii printre cei buni. Iar dacă ești norocos, un profesor te poate inspira astfel încât să te facă să îți dorești o carieră anume.
Când nu mai ești mic, începi să înțelegi că e bine să ai in preajmă oameni care te pot învăța lucruri utile, că este vital ca cei care îți pot influența viața să fie oameni cu carte, bine educați (cine caută în mod voluntar un medic cu referințe negative?).
Când nu mai ești copil, expresia "ai carte, ai parte" începe să-ți devină importantă. Certă.
Când ești părinte și îți pregătești copilul pentru clasa I/ prima zi de școală poți doar să speri că îi vei fi un exemplu bun, că nu vei abuza de... negații, că va prinde drag de carte și își/ îți va împlini așteptările.

Asl, pls!

În 1998 am avut pentru prima dată o adresa de e-mail (între noi fie vorba o am și azi).
Messenger-ul era o chestie rar folosită, mult mai populară era o rețea numita "Mirc", dar spre rușinea mea nu mai țin minte cum ajungeai să ai cont acolo. Șiu doar că nu era cu emoticons, fotografii sau alte atașamente care fac conversațiile virtuale de azi mult mai personale.
De-abia in 2000 am scris primul Sms, iar din 2001 până azi am același număr de telefon (n-aș menționa asta, dar reprezentanții companiei de telefonie mă tot sună, propunându-mi diverse beneficii de care nici nu cred că am nevoie).
Deși am fost întotdeauna genul demodat, apreciez tehnica modernă, gratuită, la îndemână, distractivă, a ultimilor... să zicem 5-10 ani. Recunosc că am descoperit profiluri interesante, am citit deseori pagini inedite, cu și despre oameni "cool" și educați, care au ceva de transmis, de oferit.
Sunt și multe lucruri care mă deranjează, totuși: superficialitatea cu care unii (mulți, din păcate) își pun viața pe monitor, poze indecente, inutile sau ridicole. Nici abrevierile/ prescurtările deseori stranii, ca într-un limbaj extraterestru, fie ele din comoditate sau teribilism "cf, bn, te pwp, bv, frumi, nb" și alte asemenea exemple nu mă încântă.
Pot întelege un limbaj codificat, l-am și folosit pe vremea când lucram într-un Aeroport, dar în cu totul alt context și din alte rațiuni, ca limbaj internațional, standard, ușor de înțeles într-un anumit domeniu.
Aproape în egală măsură mă deprimă multitudinea de citate înțelepte, scrise la întâmplare, fără legătură cu subiectul, fără cunoașterea autorului, dar cu cât mai multe cu atât mai bine, pentru "impresia artistică".
Însă cel mai mult mă doare (da, așa sunt eu, mai sensibilă)  necunoașterea, nerespectarea, nepăsarea față de limba română.
Ca și cum versurile lui Alexei Mateevici s-ar putea rescrie:
Limba noastră-i o comoară corvoadă...
Unii, mai indulgenți din fire mi-ar putea reproșa (și unii chiar o fac): "ce atâta supărare pentru o cratimă, un verb greșit, o virgulă, un "i" lipsă ici-colea, un dezacord?"
Le voi răspunde mereu: e supărare. Mare.
Și trebuie degrabă îndreptat, atras atenția, rescris, învățat, impuse reguli, mai ales celor foarte tineri dar nu numai. Să greșești fie din grabă sau neatenție, fie din neștiință dar să vrei să (te) corectezi este cea mai rezonabilă atitudine.
Iar Dex-ul va fi întotdeauna un "must have". Altfel, peste 15-20 de ani avem "șansa" ca nimeni să nu mai știe cum era corect sau să nu le/ne mai pese.
Iar gândul asta este (ar trebui să fie) greu de digerat pentru orice absolvent de gimnaziu/ liceu cu predare în Limba Română.

ps. din "întelepciunea" Facebook-ului:
El/ ea: "Iubi, nu m-ai vreau să fim impreună"
Ea/ el: "Mai s-a despărțit înaintea noastră."