Gând de primăvară

noi suntem oarecum la fel:
pe amândoi ne bucură
mugurii amărui ai nucului
dar eu știu
că nimeni nu-i va scutura
crengile grele, netede,
pline de rod,
din care iubirea
ar putea sculpta
zborul...
iar florile lui mă dor
ca niște aripi brune
ce au bătut
prea devreme,
prea repede,
prea înalt.

Iubirea cea de toate zilele

Să te îndrăgostești pare una dintre cele mai firești stări, la (aproape) orice vârstă.
În copilăria mare, cineva care îți este simpatic poate deveni partenerul de joacă preferat, cu mici tachinări și porecle, cu naivitatea și sinceritatea vârstei.
În adolescență, proiectezi asupra cuiva o poveste, căci încă mai poți crede în basmele cu prințese și Feți - Frumoși.
Când băiatul/ fata care îți place privește cu interes spre altcineva, totul se transformă într-o tragedie grecească, în lacrimi și acuzații, bune de împărtășit în pauză colegei de bancă sau cuiva în care ai încredere.
Primele dezamăgiri te vor răni o vreme.
Viața însă te va căli, te va vindeca și te va învăța că...
Gelozia exagerată nu este o dovadă de iubire.
Posesivitatea nu este o certiudine că relația va dura pentru totdeauna.
Persoana iubită nu este o decorație, o proprietate.
În dragoste nu există "al meu/ a mea" pentru că dragostea este despre "a simți" nu despre "a avea"; despre încredere, nu despre control.
Nu este firesc ca în momentul în care cineva îți declară iubirea acesta să devină pentru restul lumii mut, surd, orb și absent, de parcă dragostea i-a anulat dintr-o dată toate simțurile, punându-i "ochelari de cal."
Există oameni care în prezența partenerului de-abia salută pe cineva de sex opus, iar în absența acestuia ar sta de vorbă cu aceeași persoană ore întregi, mai ales dacă se cunosc de mult.
Nu este nimic romantic în "tabloul" acesta și în nici un caz nu este o dovadă de iubire. Frica nu este iubire. Nu poți pretinde cuiva să fii "centul universului" și orice nevoie de comunicare ar avea să îți fie adresată doar ție.
Suntem ființe sociale, avem colegi și prieteni, cunoaștem și alți oameni și avem dreptul să nu ne izolăm de ei. Cuplul nu exclude cele 7 miliarde de locuitori ai Planetei.
Din teama de a nu pierde pe cineva (de parcă l-ai câștigat la loz în plic) oamenii, deopotrivă barbați și femei, pot face gesturi ciudate, obositoare, inutile și dureroase. Scotocesc, întreabă, fac pe detectivii, pun la nesfârșit aceleași întrebări, cer explicații, amenință, chiar și în lipsa unor dovezi de infidelitate.
Se spune că Iubirea învinge tot.
Dar nu mai puțin adevărat este faptul că Teama alungă, desparte, distruge tot.

La țărm

un val. două valuri...
șaptesprezece
iluzii vinovate
izbindu-se obsesiv
de același
țărm
până când,
în noapte,
pescărușilor li se face sete
și zboară țipând
către apa vie.

"Până când viața ne va despărți"

M-am ferit întotdeauna de jurăminte, de promisiuni pe trermen lung.
Mă tem să rostesc cuvinte care obligă, care nu lasă libertatea unui "nu".
Mi-e frică de adverbele definitive și irevocabile.
Când i-am ținut pentru prima dată în brațe le-am promis șoptit, fiecăruia dintre ei, că le voi fi mereu aproape. Atât cât ei vor vrea și vor avea nevoie de mine. Au fost singurele momente în care mi-am legat, visceral, propria conștiință de a altcuiva.
O promisiune pe viață.
M-am atașat mai degrabă de "cândva, încă și probabil" decât de "niciodată, întotdeauna și deloc". Nu-mi plac ultimatumurile iar "trebuie" mi s-a părut mereu un cuvânt ciudat.
Cred mai mult în "e nevoie", "vreau" și "mi-ar plăcea".
Nu știu cum să reacționez la cuvintele "mari", mi-e teamă de ridicol și, mai ales, de consecințele lor.
Într-o conversație cu cineva la a cărui părere țin, după ce cititesm o știre cu o "vedetă" care "își unise destinul" pentru a nu-știu-câta-oară cu "aleasa inimii", am întrebat: "De câte ori este, sfântă, de exemplu, taina cununiei?"
Răspunsul lui m-a intrigat: "conform dogmelor, de 3 ori, apoi se consideră păcat."
"Cum să fie același jurământ sfânt de trei ori? Cum să mai fie tainic? A 3-a oară probabil știi deja o parte din ritual pe de rost", i-am spus...
Indiferent care e natura relațiilor dintre noi nu cred că există ceva care să ne lege
"pentru veșnicie".
Indiferent cât de mult iubim, urâm sau sperăm.
Indiferent cât de indispensabili ne place să credem că suntem.
Oamenii (te) vor șterge cu buretele, te vor uita, te/ se vor pierde.
Oamenii își dau prea des și prea lesne cuvântul de onoare.
Suntem grăbiți, impulsivi și subiectivi.
Nu avem dreptul nici să promitem, nici să legăm.
Oricât de mult ne străduim să păstrăm, să reparăm, să convingem.
Oricât am crede că vrem doar binele.
Este nevoie să învățăm și să acceptăm că celălalt vrea acel bine.
Pe oameni nu eternitatea îi desparte ci viața însăși.
Cu toate ale ei.

Macii uitării

când nu mai poți găsi răspunsuri
și nici plecări în zâmbet să prefaci
încearcă să visezi printre apusuri:
dar dacă viața e un câmp de maci?

Scrisoare

acum te rog să tragi din nou cortina
imperativ, prin vechiul meu tumult
și o să iau asupră-mi toată vina
de a te fi iubit c-un vis mai mult...

mai lasă-mi doar o clipă să privesc
în ochii-n care uneori voi plânge,
chiar dacă pașii-ți încă mai strivesc
aprinse ruguri ce îmi curg prin sânge.

De ce?

primăvara se înalță
grăbită
din firul ierbii
până în fiecare "de ce"
al copilului:
"câte frunze are copacul
acesta și de ce
nu sunt toate egale?"
pentru că doar
prin unele ramuri
inima zâmbește
cu adevărat.

Altfel

Femeile fac aproape totul
altfel.
nu, nu mai bine,
 mai repede,
mai rău, mai curând
sau mai lesne.
nu perfect,
ci doar diferit.
deseori îmi spun că
Sisif era probabil
femeie
și că noaptea
piatra devenea
tot mai grea.
așteaptă îndelung,
plâng mai des
suferă mai mult
râd mai tare
și în general
trăiesc mai întens.
dorm mai puțin
aleargă mai încet,
urcă treptele mai greu,
și în general
uită mai puțin
sau deloc
și altfel.

Exercițiu muzical

de aș putea alege ce să uit
și în ce prezent să-mi cazi,
m-aș lepăda mai lesne
de trecut
dar se adună toate-n azi...
refrene cadențate
dau năvală
punând pe portative
noi scrisori,
de le-aș putea citi
cu îndoială
poate-ai uita, o vreme,
să mă dori.

Nerostitele ploi

mă conjugă verbe la trecut,
și mă rostesc tăcute frezii
iar toate câte nu m-au vrut
mă dor în liniștea amiezii.

visez o lume demodată,
cu vechi nescrise poezii
și toate câte-au fost odată
îmi sunt cu-o viață prea târzii...

Ispita zborului

scriu.
pasărea - copil
mi se așază pe inelar.
e mai grea ca
floarea cireșului,
mai grea decât
pătrarul lunii.
îmi spune că
s-a îndrăgostit de iarbă
și de Paralela 45.
îi mărturisesc
că îl visez uneori
pe Prometeu.

în noapte,
rugăciunea ei
se preface-n zbor...