Sarea sufletelor noastre

În copilărie, nu înțelegeam deloc povestea "Sarea în bucate"...nici răspunsurile fetelor mai mari ale Împăratului nu mi se păreau potrivite, dar mai ales al celei mai mici dintre fiice mă contraria...probabil că la aceeași întrebare aș fi răspuns: "cât un copac sequoia!", căci aflasem că ar fi cel mai înalt copac din lume, iar dragostea trebuia neaparat să inspire ceva maiestuos. Mierea, zahărul și sarea îmi păreau atunci lucruri banale, de găsit in orice casă și fară legătură cu sentimentele oamenilor.
Cu timpul, am învățat că toate fiicele Împăratului aveau în felul lor dreptate, că mierea și zahărul ne fac mai zâmbitori, ca dragostea te face să fii mai bun, că dulciurile sunt îndrăgite de majoritatea oamenilor și că nimic nu e mai grozav decât un strop de miere aurie într-un ceai aromat...
Dar cu mezina este altă poveste. Poate fară să știe, ea a răspuns cel mai aproape de Adevăr.
Iubirea este sare: lacrimi de bucurie sau de tristețe, lacrimi de dor, de mâhnire, de emoție, de bun rămas, de fericire... primul gest pe care îl facem pe lume sunt lacrimile noastre sărate amestecate cu  lacrimile de emoții nesfârâșite ale mamei, care va plânge mult, pentru fiecare strop al sufletului picurat în tine.
Iar în momentele noastre cele mai sincere, sarea lacrimilor ne inunda ochii, obrajii, inima.
Lacrimile eșecului, ale durerii,  lacrimile începutului, ale dezamăgirii, lacrimile reușitelor, ale tăcerilor nerostite lacrimi...
Și atunci, când tragi linie, lacrimile grele ale despărțirii, ale regretelor, ale timpului niciodată regăsit, niciodată de-ajuns.
Da, timpul m-a învățat gustul lacrimilor.

***
fereastră spartă.
Poftiți, Domnișoară Singuratate,
nu vă mai ascundeți.

sub cioburi,
se vede sufletul.

ps. într-un top personal al melodiilor preferate Eric Clapton ar fi cu siguranță în primii 10...

În căutarea gusturilor de altădată

Suntem - fie ca ne place sau nu să recunoaștem, dominați de simțuri.
Hedoniști sau nu, amintirile noastre stau sub semnul celor cinci (șase?) simțuri, ca martori ai trăilor noastre, iar despre anumite senzații am putea povesti cu detalii precise, chiar dacă totul s-a întâmplat cândva, demult...
Bunica făcea orez cu lapte și copilăria avea gust de nori jucăuși, pudrați cu scorțișoară.
Mama făcea dulceață de trandafiri și copilăria avea gust de petale roz ... mi-i amintesc mici, delicați, perfecți. Îi (re)văd, îi ating iar, îi inspir, cu ochii închiși, după atâtea zeci de ani... rozul lor subtil îmi invadează ființa, amintindu-mi că nu am mai găsit vreodată gustul acela neașteptat, de floare parfumată, dulceagă, cuminte.
Mama facea gogoși aurii cu flori de salcâm din curtea bunicilor...și copilăria avea gust de galben suav, naiv, învăluit în zahăr pudră...
Iar după o ploaie caldă de vară, bunica facea ceai de izmă încă udă... și copilaria avea gust de verde intens, de frunză vie.
Bunica facea dulceață sau compot de vișine și copilăria avea gust dulce-acrișor care păta în purpuriu mâinile și hainele deopotrivă...
Vacanțele de vară miroseau a fân proaspăt, a pere copate și a pădure verde, a margarete albe din grădina de la Tronari, loc magic al adolescenței mele.
Toamna bunicul curăța curtea, aduna frunzele și crengile uscate și le dădea foc... iar copilăria mirosea a nuci și a crizanteme amărui, a struguri grei, a pâine prăjită, a mere coapte și a prima zi de școală...
Imagini și gusturi și mirosuri din trecut și-au găsit loc în multele sertare ale memoriei, ale inimii...pe care uneori, când prezentul mă copleșește, le deschid cu drag, știind că mă vor liniști.

"Lazy days"

Probabil că una dintre cele mai dese replici din toate timpurile, mai cu seamă ale omului modern este: "Nu am timp". Doar copiii foarte mici au destul timp, însă după primi ani de viață deja renunță la câteva ore de somn din timpul zilei și le înlocuiesc cu descoperirea...Universului!
Când mai cresc, timpul pare insuficient pentru joacă, teme (parcă prea multe la un moment dat), activități extrașcolare, lecturi suplimentare, meditații, timp cu prietenii în parc, mici sarcini date de părinți.... și începi deja să fii mereu pe fugă. Dar nu știu cum reușești să te trezesti cu noaptea-n cap chiar și într-o zi de vacanță sau fără școală, ca și cum nu ai vrea sa pierzi nici un minut din ziua însorită care începe. Prin liceu începi să apreciezi mai mult o zi de sâmbată fără griji, dar sigur îți găsesc ai tăi niste chestii de făcut (chiar, de ce o fi nevoie să faci ordine în fiecare săptamână?) sau îți amintesc (de parcă uitasei) că marți ai teza la mate sau că dacă nu iei note bune la bacalaureat poți să îți iei adio de la vacanța la mare.
Student fiind, tot ce îți dorești este să termini școala, să îți găsesti o slujbă faină (nici nu știi ce te așteaptă!) și să ai banii tai. De-abia îți ajunge timpul pentru cursuri, prieteni, examene, serviciul part-time pe care ții neaparat să îl ai, fie și pentru un pic de experiență în plus, prieteni, un hobby mai drag sau .... și ai vrea ca ziua să aibă 20 de ore iar noaptea câteva (încă mai poți sa fii fresh după o noapte nedormită).
Când începi viața... adevarată, ziua nu îți mai aparține aproape deloc și tot ce vrei este să nu mai auzi alarma la ora aia imposibilă iar totul se petrece - la propriu -  pe fugă, cu ochii pe ceas, cu sarcini stabilite (de alții) pe ore și minute, cu cut of time (te intrebi dacă bunicii tăi ar putea înțelege că unele lucruri trebuie făcute până la maxim ora 15.15, nici un minut mai tarziu!), cu ore suplimentare, cu telefonul mereu la îndemână.
Și ți se face dor de o zi... leneșă. Mai ales dacă e ți-e toamnă gri, cu nori plini...
în care sa te trezești fără grabă, să-ti faci o cafea la ibric, să o aștepți să se aseze un pic... să o bei pe îndelete, în tricoul tău vechi, preferat, cu ochii la ploaia despletită de afară... să citesti despre premiul Nobel pentru literatura de anul ăsta și să afli ce reacții contradictorii a generat această decernare inedită.
 O zi în care nu știi dacă ploaia, marea de demult sau grădina bunicilor te fac să fredonezi:
"The answer my friend is blowin’ in the wind
The answer is blowin’ in the wind..."
(ps. Anul acesta (2016) Premiul Nobel pentru literatura i-a revenit surprinzatorului Bob Dylan)

"Dragostea e o salată"

În copilărie avem simpatii, căutam compania câtorva prieteni de joacă sau preferăm să stăm în bancă cu un anume coleg, sub forma unui joc nevinovat pentru care adulții ne tachinează sau fac glume ciudate, poate doar pentru ca nu-și mai amintesc cum era să-ți placă pur și simplu de cineva. Ți se pare firesc să împarți -  în văzul lumii - bicicleta, o ciocolată sau figurinele lego cu băiatul ăla drăguț de la tine din clasă sau cu fetița de la scara D, care de-abia s-a mutat în cartier.
Și dragostea e o prăjitură.
În adolescență te poate intimida privirea nu-știu-cum a unui băiat dintr-a XI-a, sau zâmbetul surorii mai mari a noului tau coleg de clasă, dar crezi că nimeni nu observă asta și speri să vă intâlniți în fiecare zi. Și nimic nu ți se pare mai firesc decât să împărțiți - pe ascuns - căștile din care se aude muzica voastră preferată, o carte cool, o umbrelă sau primul sărut. Iar a-ți plăcea de cineva înseamnă acum fluturi, plimbări îndelungi, ore în șir la telefon, așteptare, muzică mai veche și uneori, lacrimi.
Și dragostea e un măr.
Dar se amestecă de obicei adulții, de data asta cu obiecții despre note, hainele pe care le porți, timpul petrecut în fața oglinzii sau la calculator, poate și pentru că nu-și mai amintesc cum este să fii cu capul în nori. Și dragostea e o înghețată.
Cu timpul, când ai adunat niște cicatrici, destule amintiri frumoase și ai supraviețuit câtorva roiuri de fluturi, înveți că ești puternic și că meriți să fii iubit, așteptat, căutat, fără să faci concesii majore, fără să renunți la tine, fără să te dezici de amintirile și speranțele care te-au însoțit până aici.
Și dragostea e o salată.
Pe care ai dreptul să o asezonezi cum vrei, deși vei fi învățat până acum că rețetele simple sunt cel mai greu de realizat.

Cifre și numere

Încă de când suntem mici ni se explică cifrele.
Majoritatea copiilor pot număra până la 10 în jurul vârstei de 2 ani și își pot spune vârsta folosindu-și degețelele, iar părinții verifică atent daca cel mic se încadrează în graficele de creștere potrivite.
La școală învățăm atât de multe lucruri despre ele, încât (cel puțin mie) ni se pare că totul se invârte în jurul lor, fie ele romane, arabe sau indiene, împărțite în tot felul de clasificări și sisteme complicate. Poate (și) de asta matematica nu este tocmai disciplina preferată a copiilor. Probabil din același motiv, unii găsesc plictisitoare și enervantă istoria, pentru care trebuie să țină minte o vreme tot felul de date pe care oricum le vor uita destul de repede. Totuși, istoria este o poveste frumoasă, chiar și plină de date... matematice.
Așadar, cei mici sunt învățați să deosebeasca bancnotele, să memoreze tabla înmulțirii, câteva numere de telefon în caz de urgențe și să își dorească să ia note cat mai mari.
Când esti tânăr, vorbești despre cifre și numere cu lejeritate.
Nu ai o problemă în a-ți dezvălui numărul de la pantofi, vârsta, numărul de telefon, dioptriile, numărul tramvaiului cu care mergi acasă, anul în care ai absolvit liceul, ce IQ ai sau câte etaje poți urca fară pauză.
Cu timpul, anumite întrebari despre numere încep să-ți fie incomode: "câte kilograme ai, câti iubiți până acum, ce număr porți la jeanși, cât au costat pantofii tăi preferați sau câte ore de sport faci pe săptămână? "
Iar unele întrebări te pun de-a dreptul în dificultate: "cât caștigi, câți prieteni adevărați ai, câte cărți ai citit în ultimul an? "
Și te gândești dacă nu cumva toți avem un "dosar secret" care chiar ar trebui respectat.
De la o vreme însă, nu prea iți mai faci griji pentru numărul de calorii al unei înghețate, codul numeric personal (al tău sau al altora), mici sau mari defecte, ba chiar începi să faci glume despre ele:
"De ce te-ai indrăgostit de mine?
Din cauza ochilor...
Îți plac ochii mei?
Nu. Purtam dioptriile nepotrivite..."