"Vara cu oglinzi de rouă..."

amurg de vară suspinând
în lungi acorduri de vioară
cu albi cocori în sud zburând
spre alte nopți ce-or să ne doară...

Între primele versuri pe care le-am scris și cele de azi respiră, cu toate ale lor, un strop de copilărie, cam toată adolescența, prima tinerețe și începutul unui nou prefix... Mai bine de 25 de ani în care nu am scris continuu, dar în care nu m-am oprit niciodată cu adevărat din a o face, uneori din impuls, alteori de nevoie, mai ales în ultimii doi ani. Un sfert de secol, în care mai mult am citit decât am scris, în care mai mult am așteptat decât am trăit și am primit mai mult decât am dat.
În liceu am participat în fiecare an la un concurs de creație literară care, din fericire, există și azi: "Dor fără sațiu", pentru că poezia însăși (îmi) este atemporală, nemărginită și imperios necesară.
În vacanța de vară din primul an de studenție mă aștepta acasă un mic volum colectiv, o antologie a concursului respectiv, din anii 1994-1998. A fost o bucurie sinceră să îmi vad numele alături de ale colegilor de generație și m-am gândit deseori cum ar fi să îi revăd, să îi întreb ce/ dacă mai scriu...
Vara aceasta a fost una a emoțiilor, a revederilor, a amintirilor... 21 de ani de la liceu, 25 de la gimnaziu. Ne-am strâns, în ambele ocazii, puțini căci viața ne-a purtat spre necunoscut, pe unii foarte departe. Doar pe cei din oraș care nu au participat nu i-am înțeles - nu îi judec dar nu îi înțeleg, pentru ca mi-ar fi plăcut să fim mai mulți. Revederile au ceva special.
Nu obișnuiesc să fac bilanțuri, să trag linie sau să calculez  dar dacă mă gândec la vara care stă se se încheie, aș spune că a fost una plină, uneori pe fugă și nu neg că regret că se sfârșește, mai ales că ea închide o etapă, un număr... De curând editura m-a anunțat că tirajul Scrisorilor se apropie de final, o dovadă în plus că totul are un sfârsit, o concluzie, un epilog...
Și în ultima zi de august, a cărui lumină parcă nu e pregătită să lase locul toamnei, mă întreb ca într-un vechi refren:
"... vara cu oghlinzi de rouă
sparte sub genunchii goi,
când se rupe ziua-n două
ce s-ar face fără noi?..."

Ultimul dans

m-a luat de mână vara
cu o ultimă zvâcnire,
să ne plimbăm puțin
pe galbene alei
și m-a rugat timid,
cu glas de despărțire,
să-i port un un pic tiara
comoara, fala ei...

citeam în pașii ei înceți
o frunză de mâhnire...
și-n așteptarea ploii
Muza visând poeți
mi-a dăruit podoaba-i
- sfioasă amintire
să picure lumină,
să-alunge nori răzleți...

Încă o zi de vară

mai dă-mi pentru iubire răgaz
chiar de apusul e tot mai aproape
și pune-mi fără grabă niște jazz
într-o ceșcuță-albastră, cât încape.

mai lasă-mi din vară un acord
să mă-nvelească noaptea, în surdină,
sub vântul care suflă în tribord
când toamna melomană o sa vină...

Tu, timp

te rog să mă înveți s-aștept
am adunat atâta nerăbdare
pe drumul lung și greu și drept
ce a tot curs din calendare.

ajută-mă măcar sa uit
ce n-am stiut cu-adevărat ,
ce m-a tăcut și m-a rănit
când m-au crezut de cumpărat...

Adiere de toamnă

clapele pianului sunt
pe jumătate galbene
semn ca duhul toamnei
îmi va adulmeca
mai întâi gleznele, flămând,
apoi îmi va smulge din piept
fluturii verzi
și îi va înlocui cu unii orbi, căprui
care nu vor găsi drumul
către floarea de iris...

Previziuni

îmi picură pe tâmple lumină
dar nu mi-a fost
mai teamă nicicând
de aspra iarnă ce-o să vină,
cu triste astre prezicând
cum prea mult alb
o să ne-atingă,
din prea mult ieri
ce-a curs în azi
și cum alt vis o să se frângă
sub prea mulți "dacă"
retrograzi.

Măștile

mai pot să întomnez la tine?
am tot fugit prin anotimpuri,
m-am tot ascuns după cortine,
dar m-au tradat atâtea chipuri...

și simt cum frunza mă ajunge
prin vechi orase bizantine,
dar nimeni nu stie s-alunge
din zâmbetele cabotine.

Noi

"fii primavara mea", zâmbeai
și-ți înfloream fără rețineri
erai cireșul meu de mai,
eram apusul tău de vineri.

"nu-mi este vară fără tine"
spuneai și oarbă, te-am crezut
erai acord de sonatine,
eram parfumul nevăzut.

"nu mai am toamnă dacă pleci"
și m-ai convins cu crizanteme
erai un zeu cu brațe reci,
eram un cufăr cu poeme.

dar când prea iarnă s-a făcut
ningând haotic, complicat,
mi-ai fost zăpada ce-a durut,
ți-am fost miracolul uitat...

Foto: jenrastore.com

A fost odată vacanța de vară...

... dimineață simplă de luni. August capricios, torid.  Stăm puțin de vorbă ca "între fete" și simt în vocea ei regretul că nu peste mult timp se va termina vacanța.
Știu că nu îi pot alunga cu adevărat supărarea, așa că îi propun să facem împreună niște clătite. După ce le mănâncă pe primele două, își găsește altă preocupare. Și un gând copilăresc mă întoarce către vacanțele mele de vară de la vârsta aceea și mai târziu, când într-adevăr cele trei luni treceau mai repede ca oricare altele.
Vacanțele mele "venite cu trenul din Franța" și petrecute sub nucul bunicilor, când ziua avea nu 12 ci 24 de ore de soare, când nu ne pasa în ce zi a săptămânii sau în ce dată eram.
Seara, pe strada neastfaltată pe atunci, noi ieșeam "pe drum". Era timpul altor jocuri gălăgioase pentru care nici nu știu de unde mai aveam energie.
Și vara însăși era o poveste care se termina de-abia când se înălțau în grădină primele crizanteme, când nucile erau bune de bătut și curățat, astfel încât în primele zile de școală măinile noastre încă mai aveau urme de verde.
Iar toamna prelungă a început când bunicii nu au mai fost.
Apoi, mai târziu, verile petrecute la Tronari, loc în care timpul se măsura doar între laptele alb al dimineții și galbenul din mămăliga de seară, răstimp în care mereu găseam ceva de făcut, de spus, de visat. Viața oamenilor locului, printre dealurile domoale sau muchiile abrupte, unde natura trebuie trebuie mereu îmblânzită, nu a fost niciodată ușoară. Printre atâtea consoane, rostogolite de pârâurile reci de munte, numele satului îmi așază azi în suflet cu o tulburătoare melancolie, chipuri și voci, gusturi și arome. Frânturi de viață.
Evocându-le acum, la timpul trecut, o umbră de tristețe îmi învăluie amintirile.
Citeam mult în grădină și priveam printre margaretele crescute la întâmplare, cerul senin.
Îmi imaginam mult și poate că adunam emoții care aveau să devină mai târziu scrisori și versuri, așteptări și nostalgii, păstrând mereu viu miracolul primei iubiri...
Acolo, sus în grădină - urcuș care cerea un strop de efort, acolo unde începea linia orizontului și privirea cuprindea satele răspândite pe coaste, pădurea și apa Buzăului, totul mi se părea posibil.
Acolo am aflat că omleta se mai numește și prăjitură. Acolo cartofii aveau un gust pe care nici nu l-am mai regăsit, nici nu am putut să-l reproduc, deși cumva îmi aminteam ingredientele. Ceva nu făceam bine sau Ceva lipsea sau pur și simplu nu mai eram acolo. Poate din același motiv apa era altfel, mai bună, mai rece, mai de preț.
Vacanța mai avea avea gust de mere noi, de coarne aspre, necoapte încă și mirosea a fân care trebuia întors și strâns după niște reguli pe care nu mă oboseam să le înțeleg, așa cum de altfel toate aveau reguli nescrise care ghida viața într-un firesc de necontestat.
Atunci la granița dintre copilărie și adolescență, vara avea gust de vacanță, de libertate.

În memoria mătușii mele Gina Urmuzache, care a știut să ne fie în același timp și bunica pe care nu apucasem să o cunoaștem.

Silabe neștiute

ți-am scris
și n-am primit răspuns.
dar știu că tu m-ai neuitat,
că-ntr-un dor nebun, nespus,
mi-ai scris metafore-n hiat.

te-am căutat febril, o vreme
și tu ai fost de negăsit
dar știu că îmi șopteai morfeme
prin vântul trist, neauzit...

Mens sana...

suntem bolnavi de sărăcie
dar nu doar banii ne lipsesc,
un ultim strop de omenie
ne-ar vindeca de-acest grotesc.

suntem bolnavi de delăsare
de nu-i al nostru nu ne pasă,
și răul e ca o tumoare
ce-a devenit contagioasă...

Dorință

ce mici sunteți acum
în paturile voastre curate,
în care eu vă învelesc
cu privirea
și cu încă o poveste
la finalul căreia binele
se luptă aprig
să învingă.

sper doar să vă învăț
să nu vă temeți
și să strigați mai tare decât mine
să cereți mai mult
și să judecați mai aspru
pentru ca în poveștile voastre
binele să învingă mereu,
pe limba lui
și mai ușor.

Fiat justitia et pereat mundus

ce țară tristă, condamnată la minciună,
în care suntem toți vizibil ocupați
și tot mereu e unul gata să ne spună:
"știm că sunteți destui dornici să ne votați."

ce țară gri, răpusă sub coduri de furtună,
în care tot mai des doar morții-s vinovați.
însă lor nu le este rușine să ne spună:
"sunteți oricum prea mulți, deci liberi să plecați."

De facto...

Istoria ne cere o urmă de decență,
Eroii își reclamă dreptul la mândrie!
Pretindem că ne doare însă în esență
"Deșteaptă-te române" e doar o poezie...

O noapte în Montmartre

"să mai bem o cafea" ,
mi-a spus Picasso
într-o noapte în care
nici el, nici eu
nu puteam să dormim.
Încă o cafea ar fi prea mult
chiar și pentru un răzvrătit ca tine,
dar n-am îndrăznit să-i spun asta
cu voce tare
(deși insistase cândva
să ne spunem pe nume).
a băut-o în fix douăzeci și trei
de minute,
apoi a plecat grăbit
să se întâlnească cu o femeie
cu ceas.

(fotografie : Jacqueline cu flori, Pablo Picasso, 1954)