Știu ce nu voi face de Centenar...(sau Ce-ți doresc eu ție biată Românie?)

Copiii mei sunt amândoi nascuți la Maternitatea Giulești.
La un an după nașterea fetiței a avut loc incendiul acela cumplit, iar neglijența celor responsabili a avut un preț enorm, dureros, definitiv. Îmi țineam copilul în brațe, mă uitam la imaginile șocante și plângeam șoptindu-i: "am avut noroc, draga mea". Dar ei, copiii și părinții lor ce vină aveau? Au plătit cu viața sau cu grea suferință lacunele unui sistem nepăsător și foarte bolnav.
Între timp a fost Colectiv... și-am plâns, căci uneori nu poți face mai mult. Te revolți și strigi și plângi.
Aseară, la un an după nașterea fiului meu, mă uitam la știri cu el în brațe, plângând. Recunoșteam holurile, saloanele... același sistem, alte victime fără de vină. "Și tu ai avut noroc, copile drag".
Pe mine m-au dus acolo, pentru ambele nașteri, un Medic și un Om foarte capabil care mi-a promis că va face tot ce îi stă în putință ca ei să vină pe lume sănătoși. Și așa a făcut. Sunt convinsă că și celelalte mame au avut deplină încredere că totul va fi bine. În ambele cazuri însă ceva s-a întâmplat, din nou, greșit. Iar consecințele sunt dramatice.
De asta să fie nevoie, de noroc?? Asta să sperăm pentru noi și pentru copiii nostri, că vom avea un strop de noroc în plus? Să ne rugăm și atât? Să sperăm că nouă nu ni se va întâmpla? Să răsuflăm ușurați "Bine că nu am fost și eu acolo?"
Și mă întreb, cu mâhnire:
Ce să-ți doresc eu ție biată Românie în anul asta pe care toți și-l asumă de parcă e al lor, de parcă au adus Centenarul de la ei de acasă și doar ei l-au făcut posibil? Au tras de acest Centenar până nu a mai rămas nimic decent și firesc în el, îmbracă fără demnitate ia națională și zâmbesc tâmp, refuzând să răspundă la întrebările cu adevărat importante, sfidând un popor care nu-i mai vrea.
Biată și tristă Românie, ai grijă de copiii și de tinerii tăi dacă mai vrei un alt moment important ca acesta, dar să nu fie doar pe hârtie și în defilări pompoase în timp ce ne mor copiii...
Țară, țară, vrem ostași, vrem oameni capabili și demni, vrem oameni bine pregătiți și motivați să facă totul cum trebuie, fără scurtături, fără furtișaguri, fără interese meschine.
Nu mă voi uita la nicio  paradă, nu pot să mă bucur, nu pot să fiu mândră deși mă emoționează sincer tot ce este cu Adevărat românesc. Nu pot să îi văd pe acești parveniți cum ne fură istoria, cum nu ne fac cinste, cum de 30 de ani distrug tot ce putea fi bine. Prin anii '90 dădeam vina pe cei peste 40 de ani de dictatură comunistă. Mai avem puțin și anii de "libertate" le vor fi egali, iar balanța nu e deloc în echilibru. Aș zice că din păcate, e mai dezechilibrată ca niciodată în ultimii 100 de ani.
Nu, nu mă voi putea uita la toate astea, când știu că alte mame nu se pot bucura de zâmbetul copiilor lor.

Copiii, uneori

Fiica mea este deja mai deșteaptă decât mine. Mai are, evident, infinit de învățat despre "lume", dar la anumite capitole începe să-mi dea lecții. "Lecții de viață".
Săptămâna trecută am facut, cumva în glumă, un pariu cu miză simbolică, mai mult de dragul... principiului. Cu ocazia asta recunosc că da, uneori împătțim dulciurile, până la urmă cineva (mereu eu) trebuie să se sacrifice și să manânce ce nu mai poate ea sau ce nu îi mai place. Așadar miza fiind stabilită, am pus pariul, cu strângerea de mână aferentă. deși copilul își explicase opțiunea cu câteva argumente realiste.
Adevărata lecție a venit însă aseară când, văzându-mă mâhnită că am pierdut pariul mi-a spus: "Să știi că îmi pare rău că am câștigat, hai să împărțim bomboanele!"

"Să nu strivești..."

O vobă veche și înțeleaptă spune: "Dar din dar se face Rai". Vremurile de acum, dar mai ales oamenii de acum, au schimbat, prin numai o literă, sensul acestui proverb peste care timpul a așternut nevoia(?) altor expresii, devenind "Dar din dar se face rar".
Tot mai rar.
Când și mai ales de ce am uitat să dăruim, să împărțim, să ne pese? Unde și cum am ajuns la concluzia că ceva, orice (totul?) ni se cuvine?
Știu, mai există o vorbă cel puțin la fel de veche, care spune că "fiecare cu ale lui", dar nu putem "traduce" asta prin "fii egoist, fii nepăsător, fii rece" ci, mai degrabă, "nu judeca, nu te amesteca în treburile altora, încearcă să înțelegi și să ajuți dacă poți, asumă-ți greșelile și îndreaptă-le".
"Parafrazez" o imagine care a circulat într-o vreme pe internet...Pentru câteva (puține) lucruri este nevoie doar de bani, pentru unele este nevoie doar de timp dar pentru majoritatea este nevoie doar de dragoste. În toate formele ei. Dăruiește așadar gândul bun și un strop de timp și un sfat dacă poți. Dăruiește nu "la schimb" sau din obligație, învață să primești fără încrâncenare și nu te teme să lași garda jos.
Dar eu am încă așteptări (prea) mari și naivități greu sau deloc vindecabile. Și încep să cred tot mai puțin în expresia "primești ceea ce dăruiești", căci viața îmi demonstrează, zilnic, contrariul...

Mulțumesc, copile drag!

Când ești foarte tânăr, sau când privești cumva din exterior, ai putea crede că odată venit pe lume, un copil va începe să-ți ia: timp, libertate, bani...  Iar asta te poate speria un pic, sau te poate îndeparta cât mai mult de dorința de a deveni părinte și amâni momentul pentru mai târziu, când vei fi avut deja suficientă... "viață" doar pentru tine.
Fără să am intenția de a contrazice sau razgândi pe cineva, vin cu câteva argumente pentru a demonstra că realitatea (mea) e alta. Copiii îți dau. Mult. Încă din momentul în care afli că urmează să vină în viața ta, de la prima veste, încep să-ți dea: emoții, un pic de teamă, de nerăbdare, de grijă. Apoi îți dau niște kilograme în plus (mai multe, mai puține, dar îți dau), multe dureri de spate și niște pofte pe care doar un barbat cu adevărat gurmand le-ar putea întelege. Îți mai dau la un moment dat o energie fantastică și o forță de care poate nici nu te credeai în stare, totul pentru a reorganiza casa în așteptarea lor. Și vine momentul primei întâlniri când îți dau, cu generozitate, cele mai firești lacrimi. Îți dăruiesc apoi fără rezerve multe nopți nedormite, multe plânsete, multe cheltuieli, multe frici noi toate...imediat însă le vor însoți cu gângureli și zâmbete și gesturi care te vor face să uiți tot ce nu a fost bine...
E drept că și coșul de rufe se umple imediat cu ei în preajmă și că spațiul din casă devine tot mai mic căci ei îl umplu cu fel de fel obiecte, dar cel mai repede se va umple, de bucurie, inima ta. Iar după 9-12 luni, dacă ești suficient de răbdătoare, ei îți vor da numele pe care nici nu știi de l-ai amânat atât și tu vei deveni pentru  totdeauna "Mama".
Dar de-abia de acum înainte încep să-ți dăruiască infinite momente pe care poate nu ți le imaginai...primii pași, primul dinte, prima îmbrățișare, primele cuvinte, primul desen stângaci...Bucură-te de toate, trăiește-le cu uimire și privește-i cum se înalță în brațele tale. Tu vei fi pentru multă vreme centrul universului lor și ție îți vor dărui lumea lor.
Poate că pare greu de crezut, dar un copil nu îți va lua niciodata nimic ci îți va da mult în fiecare zi. Totul
ps. Facebook îmi scrie: "Mulţumim c-ai trecut pe aici. Nu există amintiri pentru azi,"...are dreptate, căci exact acum un an eram cam ocupată și mă pregăteam cu emoție pentru o primă și specială  întâlnire...

Zodia mirării

alunec deseori
dintr-un vis în altul
și, oarecum previzibil,
nu palmele sau genunchii
îmi ating mai întâi pământul,
ci inima.
apoi, în cădere,
tot ea atinge prima
norii
cu uimire
și în șoaptă,
pentru a nu tulbura
somnul îngerilor.

De ce sunt oamenii mari atât de mici?

În vremurile de azi i se spune "bullying".
Aud termenul tot mai des, semn că fenomenul ia amploare.
Pe vremea mea i se spunea "nesimțire" și "proastă creștere".
Refuz să cred că un copil în care s-au investit timp și educațe și sfaturi bune este capabil de acest asa-numit bulling. Dacă acasă a fost învățat să respecte, să nu jignească, să nu judece, să nu facă caz de avantajele personale, mi se pare imposibil să nu învețe nimic bun.
Când i s-a spus să împartă, să fie sincer, să nu creadă că totul i se cuvine, că nu prețul contează ci valoarea, mi se pare greu de acceptat că va face exact contrariul.
Ființele astea mici pot fi modelate binișor până spre 10-11 ani. Aceasta sarcină deloc ușoară revine, aproape în mod exclusiv, familiei. Primii 7-10 ani de acasă sunt esențiali, iar părinții sunt principalele modele. După aceea încep să aibă anumite manifestări teribile, de răzvrătire și non-conformism, specifice vârstei.
Dar dacă până atunci ne-am străduit cu Adevărat să le transmitem principii și valori reale, cauzele ca ei să fie agresivi (verbal sau fizic) sunt aproape inexistente. Dacă li s-a spus cât mai des ca ei nu sunt centrul universului, că în afara familiei sunt la fel ca oricare alt copil, că există niște reguli esențiale de conviețuire în societate și că ele nu presupun să te crezi superior celorlalți, riscul de "a pierde" un copil este nul. Dacă au fost învățați să spună la timp: "Te rog, Poftim și Mulțumesc". Când ne prezentăm "lumii", nu spunem "eu am" ci "eu sunt".Competiția reală este dezirabilă și benefică dar evident, nu tupeul dă tonul.
Vina ne aparține iar concluzia mea e tristă, amăruie și retorică:
De ce sunt oamenii "mari" atât de mici?

O iarnă cu Homer...

aștept o iarnă blândă, îngerească
să ningă mov cu flori de orhidee,
îndrăgostiții să-și șoptească
doar versuri argintii de epopee.

visez din nou o foarte iarnă
să ningă albăstrui dinspre Olimp,
Apollo să îmi cânte-n taină
din lira lui, în contratimp...

visez o iarnă complotând,
venind din Troia pe furiș
și în secret lui Paris căutând
pe Muntele Zeiței, ascunziș.

aștept o iarnă care să mă uite
citind din Odiseea lui Homer,
dar simt că zeii nu vor să asculte
și visul se destramă, efemer...

Dialog matinal

Inima: Sunt puțin supărată pe tine...
Mintea (oftând): De data asta ce mai e?
Ți-am trimis o invitație în grupul meu de inimi dragi, oare chiar n-ai văzut-o?
Cum să nu, dar am decis să o ignor. Tu nu faci asta niciodată?
Rareori... și mereu regret...
Eu nu regret niciodată, am motivele mele pe care tu le știi deja.
Inima (oarecum resemnată): Și-mi vei sterge cererea?
Mintea: Nu, dar voi continua să o ignor o vreme; eu am alte planuri iar tu mi le-ai cam încurca.
Bine, să nu ne amestecăm prietenii, dar uneori am putea să mai povestim...
Mintea (cu indulgență): Doar dacă îmi promiți că nu mă vei mai bate... la cap.
Inima: Nu pot să promit asta, pot doar să să-ți promit că voi bate în așa fel
încât să nu mă mai judeci, nici să mă ignori...

Doar un word să-ți mai tell you...

Au trecut mai bine de 15 ani de când, într-o scrisoare către Dilema, încercam să-l conving pe inconfundabilul George Pruteanu că pericolul degradării limbii române nu este așa  iminent pe cât credea. Dar eu nu aveam dreptate, iar dumnealui presimțea că limba română va suferi vătămări grave, pe care nu vom reuși să le împiedicăm, nici sa le reparăm din mers căci vorba poetului "există o democrație nenorocită/ a tuturor limbilor pământului./ în ele se pot exprima și bunii și răii/ și călăii și victimele/ chiar dacă diferit..."*
Noi mergem la job-urile de office să facem niște business, apoi fugim a bit la shopping, la hair stilist, la pub ori la mall și uneori în city-breaks. Mai toate sărbătorile noastre au devenit holidays iar aniversările, birthdays.
Copiii nostri învață step-by-step engleza încă din creșă și dacă nu le găsim o baby-sitter merg la after school.
Noi devenim personal trainers, therapists, fashion editors, influencers, bloggeri, vloggeri si content writers, freelancers și whatever "piața" mai cere. Și cere.
Ne ducem la cursuri de parenting (btw, începe să mă enerveze din ce în ce mai tare cuvântul ăsta, mai ales când îl aud din gura unora care nu au copii), sesiuni de make-up, luăm ore de cooking să devenim toti chefs, ne înscriem degrabă la cursuri de personal knowledge căci avem nevoie de coaching pentru toate și nu mai reușim nici să ne dăm jos din pat fără trend-setters.
Trebuie să îndeplinim target-uri, goals-uri să fim multi-tasking. Ni se cere să fim nice, hard sau soft după cum e environment-ul, neapărat cool.
Participăm la brainstormings, work-shopuri și traininguri, just in case, poate ne vor folosi cândva.
Mâncam fireste, doar lunch și brunch și dinner și street-food. Uneori alegem only light sau raw-vegan și bem, cum altfel, doar smoothie-uri bio.
Am prins gustul discount-urilor, al gadget-urilor, we love outlet-urile și scanăm priceputi ofertele apoi plătim cash sau contactless.
Tot ce atingem trebuie să fie smart, musai cu touch screen și foarte high-tech, you know.
Suntem invitați  la events, la party-uri și dinne-uri să drink-uim și nu se vor mai face petreceri ever again, căci Jesus, nu mai rezonează nimeni cu muzica demodată.
Noi Share-uim si updatam, like-uim și apasăm mintenaș Subscribe sau Done. Deseori emoticons-urile ne țin loc de cuvinte, deși majoritatea sunt chiar inexpresive, unele de-a dreptul urâte.
Iar mie începe să nu-mi mai facă deloc sens tot acest struggle de nimicire a limbii, încă bogată, încă vie.
Pentru 98% dintre aceste cuvinte și expresii imprumutate, deseori folosite greșit, limba română are corespondentele necesare, foarte expresive, suficiente, depline.
Iar în ritmul asta grăbit și haotic, mă tem OMG, că vom întârzia la cel mai important meeting al nostru, acela al întâlnirii cu istoria și că vom deveni, noi ca nație, just a history. A sad one. Și cinici cum deja suntem, tot ce îi vom mai spune va fi, just like that, un sincerely RIP.
ps.1 Inutil probabil să adaug că azi i-aș cere scuze domnului George Pruteanu pentru îndrăzneala de a-l contrazice, singura mea explicație fiind optimismul dat de cei puțin peste 20 de ani pe care îi aveam atunci...
ps.2 Le cer însă scuze celor care nu recunosc sau nu înțeleg toate cuvintele ciudate din text, vă asigur că ele se folosesc, din păcate, tot mai des atât pe stradă cât și în spațiul virtual sau în mass-media; mai precizez că sunt de acord cu libertatea de exprimare, cu globalizarea și cu democrația însă nu cu orice preț, nu cu acela pierderii de sine, mai ales că limba română are suficiente resurse.
*Adrian Păunescu, Într-adevăr.

Cutia cu poeme

sufletul meu locuiește
în mansarda unui rondel.
uneori tresare mirat
- gest învățat
 pe vremea când locuia
într-o cutie poștală
și timbrele îi colorau
amintirile.
totuși, coboară și urcă
în fiecare seară,
cu grijă,
celelalte trei etaje
pentru a nu tulbura
ritmul altor poeme
care i-au găzduit,
pe rănd,
niște anotimpuri.