Ars Poetica

biată poezie, 
tu mi-ai mai rămas 
strigăt fără glas
pe iconostas... 
poezie vie, 
cu șapte păcate
toate-ntunecate
ia să îmi șoptești 
de ce mă hrănești 
și mă pedepsești 
cu flori îngerești...

Foșnetul lumii

același cer lila, doar altă gară...
eu nici nu mai știu pe cine aștept
iubirea, bolnavă, trage să moară
abia zvâcnind în subjonctiv perfect

Primăvara vrajbei noastre

cioplim închipuiri menite să ne doară
și-n fiecare iarnă mai murim puțin...
din cufărul Pandorei tristețea dă pe-afară
iar peste răni deschise tot picură pelin

În bătaia primăverii...

se întorc albatroșii
cu inimile grele, 
ca niste ranițe căzute 
la marginea cerului
lângă ultima soră de caritate
acolo unde începe 
statornică, primavara
ca o iubire irevocabilă,
fără de tăgadă...