Am citit până acum destul de mult, deși nu cât aș fi vrut. Am văzut o mulțime de filme, am interacționat cu și mai mulți oameni, am ascultat mii de piese mai vechi sau mai noi, în toate limbile pământului, am vizitat diverse locuri.
Multe dintre aceste întâlniri au lăsat urme in mintea și sufletul meu... voci, imagini, gusturi, cuvinte, sunete sau gesturi mi s-au lipit de inimă pentru totdeauna
Dar una dintre cele mai frumoase metafore aflate vreodată mi-a fost povestită acum multi ani de o fosta colegă de serviciu.
Într-o dimineață rece de toamnă, în timp ce pregătea micul dejun pentru băiețelul ei care de-abia intrase în clasa I, cel mic, un copil frumos, deștept și curios, s-a trezit devreme nerăbdător să ajungă la școală și cu ochișorii încă somnoroși, desculț și-a lipit obrazul cald de pieptul ei i-a spus îmbrățișând-o:
"Copacul meu credincios... Ramurica ta se clatină..."
În nesfârșita pădure în care lesne ne putem rătăci avem repere: rădăcini și ramuri prin/ din care să ne hrănim cu iubire, curaj și mai ales cu Speranță.
