"Unde se duc cocorii când se duc?"

Bunicii știu povești frumoase, cu animale vorbitoare, cu balauri învinși de Feți Frumoși, cu Împărății în care oamenii trăiesc în pace, cu prințese înveșmântate-n fir de aur...
În mintea și sufletul curat de copil, bunicii așează cu grijă și înțelepciune din vechi, povești cu tâlc, amintiri dragi, cele 10 porunci, ghicitori de demult, imagini despre zăpezile de altădată și credința vie că binele învinge mereu, că dreptatea găsește întotdeauna o cale.
Când vârsta poveștilor se așterne cuminte într-un album pe care nu îl mai răsfoiești, ți se face dor de zăpada copilăriei tale.
Recunosc că mă întreb uneori: dacă cocorii se duc în țara cocorilor și cunosc sau găsesc fară îndoieli drumul pănă acolo, unde se duc visurile noastre, iubirile, așteptările, oamenii cîndva dragi, speranțele nerostite, nopțile albe, rugăciunile sincere, chipurile noastre de demult?
Prin tumultul vieții de om mare, printre mere otrăvite, după ce vei fi aflat că binele ți se întoarce uneori împotrivă, că Decalogul pare demodat, cum vei reuși să recunoști drumul bun, potrivit, pe care să se împlinească măcar o parte din listele "de făcut" pe care ți le propui la fiecare final de an?
Da, e timpul să cauți albumul acela uitat... în cutia cu "de toate" poți avea supriza să regăsești chipurile bunicilor, un caiet de teză , o vedere de peste mări și tări, scrisori în franceză și bătăi de inimă încă vii, frumos caligrafiate într-o agendă nedatată...
Este, poate, un alt/ nou început.
Fă-ți curaj, privește departe și Visează înalt!

Colind

ieri îmi ningea
printre cuvinte.
zăpada sângerie
îmi povestea despre
copilăria lui Isus...
azi e Crăciun
în ochii mei
și îngerii-copii
vin să mă colinde.

"Vivo per lei..."

Acum nu foarte mult timp (deși mi se pare o veșnicie de atunci) cineva îmi facea un fel de test psihologic și una dintre întrebări a fost: "când ați cântat/ fredonat ultima dată?" iar eu am răspus aproape firesc, fără ezitare: "Azi."
Da, îmi place sa cânt și o fac zilnic, în gând, uneori în drum spre serviciu sau chiar fredonez prin casă și mi se pare amuzat să ghicesc ce melodie e la radio - poate și ca un exercițiu util de memorie. Unele melodii si versuri pur și simplu mi se lipesc de minte și mă obsedează o vreme..."don't ask me/ what you know it's true..."
Pe majoritatea le știu pe de rost de ani întregi - francezii traduc asta prin "par coeur", englezii prin "by heart" -  și multe chiar mi s-au lipit de inimă. Uneori mă gândesc la inimă ca la o cutie muzicală, cu o memorie fantastică, capabilă să rețină și uneori să redea refrene de demult... un cântec de leagăn, colindele copilăriei, un refren de tabară, un blues de pe vremea adolescenței.... melodiii rock de la concerte din trecut, un vals demodat (?), multă muzică folk care îmi amintește de studenție, coloane sonore ale unor filme grozave, o partitură pentru pian, sau muzica mea preferată care mă face să-mi aud inima bătând.
În urmă cu mulți ani (chiar e o veșnicie de atunci!), răsfoiam niște cărți recent apărute, în căutarea unui cadou pentru un prieten drag, într-o librărie din centrul orașului cu suflet. Se apropia ora inchiderii și pe un fundal muzical cu totul nou pentru mine, o voce îi ruga pe clienți să se indrepte către casa de marcat. M-am apropiat de ieșire uitând să mai cumpăr ceva, vrăjită de muzica pe care nu o auzeam cu urechile ci cu toată ființa.
A doua zi la ora 16.50 eram din nou in librărie, nerabdătoare să o aud. Deși timdă, dorința a învins teama mea de ridicol și am întrebat-o pe o doamnă care lucra acolo cine cânta muzica aceea instrumentală perfectă care însoțea anunțul. Ușor surprinsă de curiozitatea mea doamna s-a interesat și mi-a spus un nume pe care l-am tot repetat spre casă, de teamă ca nu cumva să îl uit. Da, atunci Mike Oldfield mi s-a lipit de inimă, căci o făcea să vibreze, zâmbind.
Nu aveam cum să lipsesc săptămâna trecută de la un spectacol emoționant, inedit, sincer, intitulat sugestiv "Magia Muzicii", în care oameni calzi și talentați au dăruit celor prezenți timp, culoare și bucurie.
 Muzica spune întotdeauna o poveste: în toate limbile Lumii, în toate stările sufletului nostru, în toate etapele minții și ale spiritului, în inimile noastre care dansează sau care așteaptă.

ps. Așa l-am întâlnit pe tânărul tenor Alin Stoica despre care am aflat cu bucurie că și-a petrecut o parte din viață într-un loc foarte drag mie, undeva în Buzău, de care mă leagă unele dintre cele mai frumoase amintiri ale copilăriei și adolescenței...

Măștile

Primele spectacole pe care le vedem în copilărie sunt cele de Circ sau Teatrul de păpuși.
Copiii adoră clownii, îi amuză teribil costumele lor vesele, nasul mare și roșu și baloanele colorate care îi însoțesc pretuntindeni, ca niște prelungiri ale brațelor, gata să îi înveselească pe toți, să dăruiască mereu flori și animăluțe simpatice, pe care imaginația celor mici le transformă în prieteni de joacă. Nici păpușelele vorbitoare de pe scena unui teatru in miniatură nu sunt mai prejos, mai ales când vocile care le însoțesc mișcările aproape reale, le însuflețesc cu replici amuzante.
Acestea sunt primele intâlniri cu măștile. În inocența firească de atunci, inima noastră nu întelege că pe parcurs, va trebui să învățam să le folosim, să ni le apropiem de minte, să le recunoaștem, să le descifrăm, să le ocolim. Da, cu timpul vom fi nevoiți să le alegem cu grijă, să le purtăm cât mai natural, să ne strecurăm abil printre alte măști care ne pot face rău. Și atunci, învățăm să răspundem ceea ce trebuie, când trebuie, cui trebuie. Să zâmbim cât trebuie, unde trebuie, cum trebuie. Să ascundem de privirile celorlalți urmele grijilor, ale nopților nedormite, ale propriilor neputințe. Să ne stăpânim emoțiile, replicile tranșante, dezacordul, părerile necerute, indignarea.
Iar când din oboseală, neatenție sau naivitate vom lăsa masca jos fie și numai pentru câteva minute, să fim pregătiți să plătim. Sinceritatea costă mult.
Ați văzut vreun clown plângând?
Dar seara, după ce ne vom fi sters de pe chip toate urmele zilei, ultima umbră de fard , de zâmbet gol, ne vom putea privi cu sinceritate în oglindă.
Iar dacă suntem norocoși, nu vom deveni actori de cursă lungă.

La vie en... noire et blanc

Pentru a percepe culorile, creierul nostru folosește câteva milioane de celule cu ajutorul cărora ne redă... Lumina. Astfel încât Universul (nostru) este plin de nuanțe, tonuri și subtonuri pe care le percepem deseori diferit, iar femeile reușesc (uneori spre disperarea bărbaților) să inventeze permanent culori, ca și cum nu le-ar fi niciodată de ajuns: ivoire, roz pudra, marsala, magenta, cenușă de trandafir și alte asemenea grozăvii.
Poveștile încep, cel mai adesea, cu Ea in rochie albă, diafană, cu perle mici, cu trandafiri albi + El în costum negru, elegant, serios, important.
Da, Albă ca Zăpada avea părul negru ca abanosul iar Prințul un cal alb, fermecat.
Iar Lumea noastră răsare în lumina albă a dimineții și pentru majoritatea dintre noi, începe cu o cafea neagră.
Cu litere și cifre albe, imprimate pe o tastatura neagră, pe care ar fi bine să avem abilitatea de a le tasta cât mai repede, fără erori, iar pagina albă a monitorului să se umple rapid de caractere negre, în Arial Black, frumos aliniate, ca niște soldați disciplinați, gata de îndelungi batălii.
În cutia poștală, "the little black box", ne așteaptă plicurile albe, cu facturi obligatorii, cu termene scadente, care te pot face "să vezi negru în fața ochilor".
Uneori, în pragul unei ocazii frumoase, în fața dulapului de haine sau într-un magazin dichisit, femeile aleg fără să stea pe gânduri, clasicul cu care știu că nu au cum să greșească: "the little black dress". Iar el o camașă simplă, imaculată, pe care cu un strop de curaj, o îmbracă și ea câteodată (după o noapte... albă).
Și da, fotografiile color sunt frumoase, dar ați observat cât de special este un instantaneu alb-negru, sau cum aceeași fotografie editată în alb-negru transmite mai mult?
Pe parcurs, învățăm să distingem anumite nuanțe de gri, iar acum bărbații par mai pricepuți, mai ales  dacă trebuie sa aleagă culoarea noii mașini: gri petrol, metalizat, plumburiu, melange, antracit, gri perlat.
Iar despărțirile  ne întunecă sufletul, ne fac să răsfoim scrisori și fotografii de demult, ne sting lumini.
Dar prin ochii nostri lag deschiși, prin irisurile noastre perfecte, în nuanțe infinite de albastru, verde, căprui sau negru avem șansa de a privi totul, de a imagina și dărui totul, de a traduce Lumina in Braille.

"Sunt multe feluri de a vedea și multe feluri de a fi orb."