Colind în cer

vin colindatori...
gazda-i dusă în cer
după alte flori 
de nu-mă-uita
în spatele ferestrei,
lacrimile albastre
ale candelei

În memoria Ruxandrei

Gând de iarnă...

Mi-ar fi plăcut ca cei care își doresc să cumpere cărțile mele să le găsească în librării. 

Scrisorile s-au găsit la un moment dat la Librăria Mihai Eminescu din București, dar majoritatea exemplarelor s-au vândut on-line pe diverse platforme. Aș fi vrut să le aduc măcar acasă într-o librărie fizică, nu am renunțat încă la această dorință.
Șah la Adevăr poate fi comandată deocamdată exclusiv pe site-ul librăriei Taverna Culturală.
Cititorii care au abonament pe Bookster le pot împrumuta însă pe toate. 

Ieri li s-a alăturat și noul volum, așadar încă o surpriză a iernii...

Frigul lumii

ți-aș scrie și o azi o scrisoare,
dar nu să îți cer, ci-n versuri să strig
că prima ninsoare mai tare mă doare
și-n sufletul lumii îmi e tot mai frig

sub nori ce îmi pierd răsuflarea,
văd albul zăpezii tot mai impur...
copilul de ieri n-aude chemarea
și-un glob de lumină zadarnic îi fur

Prima ninsoare, prima cronică oficială...

 ...semnată de scriitorul Mihai Vintilă pe site-ul Litera 13

https://www.litera13.ro/2023/11/sah-la-un-adevar-de-nicoleta-tudor.html?m=1&fbclid=IwAR3oMjFn8KNRA3jkEqt682tpt6pBaNrgcjgE4wbKjT0422-gVWEOnpmrrRo

Toamna, la final...

 ... mi-am dorit ca acest volum să fie nu special, nu nemaivăzut, nu extraordinar, doar diferit... Am inserat, la finalul cărții, gândurile unor oameni la a căror părere țin. Pe pagina 201 fiica mea cea care îmi este de altfel, în majoritatea timpului, prima cititoare 🌿

Șah la Adevăr, Editura Pim, 2023

Volum este disponibil pe site-ul librăriei Taverna Culturală 🙂

Șah la Adevăr

Șah la Adevăr, cel de-al treilea volum de autor, cuprinde versurile utimilor 2 ani, răgaz în care Poezia mi-a adus noi momente de reală bucurie. Cartea este dedicată cititorilor, vitali celui care scrie, cei care mi-au dat curaj și motive să continui...

Mi-am dorit ca aceasta carte să apară toamna despre care am mărturisit deja de câteva ori că este anotimpul meu preferat. Am și justificat de ce, deși o astfel de confidență nu are nevoie de motive, așa cum de altfel nici un fel de iubire nu are nevoie de justificări.
Între diminețile aurii ale primelor versuri și amiaza blândă de azi se amestecă cu lumini și umbre, cu muguri și frunze plânse, cu nuanțe de verde tânăr și burgund tulburător, viața, cu toate anotimpurile ei.

Facă-se Poezie, așadar!☺

Toamna, uneori

un singur val de toamnă mă mai știe
și un catarg prea vechi, uitat la țărm
o singuă poveste dintr-o mie
când nu pot pescărușii să-i adorm

citește-mă mereu doar printre valuri
ce-ți poartă întristările spre Rodos
râvnind îmbrățișarea altor maluri
când arca lumii-ți este de prisos...

Foșnetul lumii

același cer lila, doar altă gară...

eu nici nu mai știu pe cine aștept
iubirea, bolnavă, trage să moară
abia zvâcnind în subjonctiv perfect

același plâns sub lanuri de lavandă 
eu nici nu mai știu ce verb mă rostește
și-mi coase destinul cu fir de olandă...
din șoapte de flori ce vis îmi urzește?

Toamnei

iubim grăbiți, în goana unui ceas
visăm putin, trăim pe apucate...
 și în vâltoarea timpului rămas

Mărită Toamnă, fă-ne tu dreptate!

Niciodată tu...

nu voi mai scrie iarăși despre tine....
pe scări de trandafiri ce urcă înspre cer
îmi odihnesc tăcerea... oare cine știe
unde pleacă norii și fără urmă pier?

Impar de alb

e lună plină și visul petalele-și desface...
ma-ntreb...  mă mai iubești, mă vei uita?
iar timpul nu mai are alb să mă îmbrace...
dar oare îmi vei face loc în vara ta?

e doar un  vis.....o altă noapte-n care 
în mine lăcrimează florile de câmp
și numarărând avid petalele impare 
mă-ntreb eu voi fi mireasa cărui anotimp?

Foto: Pictură Celilia Aurora Ilie

În bătaia primăverii (eseu, Premiul III, Concursul Ștefan Bănulescu 2023)

Trenul se oprise de prea mult timp, undeva în câmp, parcă la întâmplare. Câțiva călători coborâseră să fumeze în aerul rece al înserării. Le privea siluetele tăcute și încercă să-și amintească ce zi este... mâine a fost deja cea mai frumoasă zi, îî trecu prin minte și fără să îl simtă, inspiră adânc mirosul de afară... ploaie amestecată cu fum și cu adieri subtile de primăvară.

Drumul către/ dinspre orașul cu suflet dura o zi sau o noapte întreagă, cu trenul. Un drum care cerea rabdare, atenție și un strop de curaj.  Ore întregi petrecute în mișcare, lângă oameni necunoscuți,  sau în singurătate, privind în liniște anotimpurile de la fereastra care dvenea o poartă deschisă spre lume. De fiecare dată o încerca nerăbdarea de a ajunge (și într-un sens și în celalalt) acasă. Căci doar inima unui om tânar poate avea două case.

Se auzi un fluierul grăbit,  scurt și trenul se puse lent în mișcare, lăsând în urmă câmpul verde, sub privirea gravă a lunii pline, ca o soră de caritate dintr-un război fără învingători.

Începuse ploaia, din nou, mult-așteptata ploaie pe care oamenii locului o invocau de Caloian, punându-și toată nădejdea în acest ritual fără de-nceput pe care și-l aminteau de la bunici. Lutul împodobit cu flori și coji de ouă roșii era pus pe frunze mari și lăsat să plutească pe râu sau era îngropat în grădini pentru face solul rodnic, ritual însoțit de o incantație pe care numai bătrânii și-o aminteau. Doar ei puteau înțelege furia secetei, când pamântul devenea piatră pe care ciulinii  creșteau nestingheriți sub aerul fierbinte și neclintit al câmpiei.

Fata își lipi fruntea de fereastra rece a compartimentului și închise ochii pentru câteva clipe sau poate mai mult. Imaginile i se rostogoleau sub pleoapele obosite.

Bunicii... cât de bine și-i amintea deși trecuseră peste despărțirile de ei multe vacanțe de vară... îi surâdeau uneori din fotografii îngălbenite de vreme, amestecându-se cu chipuri pe care nu avea cum să le cunoască dar pe care le asocia cu poveștiri din vechi... unchi și mătuși și străbunici curgând dinspre rădăci spre flori, cu pașii desculți, cu mâini aspre, muncite, cu priviri senine, resemnate ale celor ce știu că nu pot schimba nimic din ceea ce le-a fost hărăzit.

O urmăreau încă din adolescență versurile lui Blaga, dar de-abia acum începea să le priceapă sensul...” în somn, sângele meu ca un val/ se trage din mine înapoi în părinți...”

Frânturi , crâmpeie de viață i se amestecau în minte, de-a valma cu toate vârstele amintirilor... gradina, cu florile fiecărui anotimp, vocea joasă a bunicului citind ziarele vremii, într-o dimineață de primăvară târzie, mânile bunicii culegând izma udă din fața casei ce devenea imediat licoare parfumată, după o furtună despletită de vară când nimic nu strica bucuria vacanței. Joaca pe drum, mult după asfințit, zgomotoasă, împletind în vocea vreunei bunici care încerca să-i atragă în casă pentru că ora de culcare trecuse deja.

Leagănul sub nuc, folosit pe rând, ademeniți de răcoarea crengilor netede, numai bune de cățărat, spre spaima bunicii care-i ruga să se dea jos, fiindcă orice julitură trebuia justificată mamei...

Vara când făceau dulceață de trandafiri și copilăria avea gust de petale roz ... și-i amintea mici, delicați, perfecți. Îi (re)vedea cu ochii închiși, după atâția... rozul lor subtil îi invadau ființa, amintindu-i că nu regăsise gustul acela neașteptat, de floare parfumată, dulceagă, cuminte.

Bunica avea privirea albastră, tăcută. Sufletul ei calcula timpul altfel, mâinile ei împărțeau anul egal de la Moșii de iarnă la Moșii de vară, când cireșele fragede, legate de coada cănilor, întru pomenirea celor plecați deveneau bucuria nepoților.

În albastrul acela se citeau toate anotimpurile, toate rugăciunile sfinților, toată  tristețea apăsătoare a lumii. În flacăra candelei gândurile i se înălțau șoptite pentru a nu tulbura somnul Îngerilor.

Povestea rar, dar nu cu supărare... lăcrima des, fără ranchiună însă, cu întelepciunea celui care știe că așa a fost să fie, fredonând uneori o doină din vechi în care Nistrul ducea spre vale, pe cărări neștiute o dragoste neîmplinită.... di la pat ti te mai ridici of, of,/ de iubiri ti usuci ...

Parcă ochii ei priviseră întodeauna numai cerul, cu toate nuanțele lui, cu furtuni și înseninări și uitări... avusese 4 copii, însă doar 3 i-au rămas. Nu amintea niciodată despre copilul pierdut de mic, de-abia adus acasa și îngropat în hăinuțe albe lângă străbunica. Dormea puțin, mânca puțin ea știa când, ea știa ce, niciodată la masă la care se așezau prima dată copiii apoi adulții. Spaima ei cea mai mare era demolarea începută cu ani buni în urmă care se apropia de strada lor și mușca flâmăndă din grădinile oamenilor, înghițindu-le trecutul.  Gândul că va primi 2 camere înghesuite la bloc o tulbura profund și o auzea rugându-se : nu grădina, nu casa Doamne, să aibă copiii ăștia unde se juca, și noi bătătura plină de râsul lor, c-oi sta înghesuită pe lumea cealaltă și nu-mi va mai păsa de nimic... Lacrimile bunicii erau albastre.

Bunicul nu se ruga, dar stătea în genunchi ore întregi îngrijind flori și legume, legând vița de vie sau acoperind trandafirii de capriciile toameni târzii. Era impulsiv și iute la mânie, se îndura greu să se despartă de flori, de accea bunica le rupea pe ascuns și primăvara, umplând brațele nepoților cu bucurii pentru mame și învățătoare. Pleca spre școală cu mult prea devreme, mergea încet și îi era teamă sî nu întârzie, plus că pe drum se mai odinhea la vreo poartă și schimba câteva vorbe cu o vecină. Învățătoarea, la prima ei generațe de școlari, își scotea scaunul pe hol înaintea ultimei ore pentru “mamaia cu flori”, așa cum o știa deja toată școala, ca să își tragă sufletul până se suna de ieșire.

Bunicului îi plăcea să povestească, să-și amintească... se trezea devreme ca să se sșeze la cozile interminabile la lapte și iaurt pentru nepoți. Venea acasă cu mult înainte de a se trezi ei, mânca grăbit apoi intra în grădină de unde mai ieșea doar la prânz. Mâinile lui aspre, muncite o viață întreagă la CFR mângâiau acum fiecare lujer,  fiecare floare. Nu-i plăceau animalele, deși aveau câteva în gospodărie, ci plantele cărora le vorbea ca unor ființe iar ele îl răsplăteau cu roade și culoare. Iubea lalelele și lăsa anume o parcelă generoasă doar pentru a planta bulbii magici apoi plătea în fiecare primăvară un fotograf care să le redea eternității.

Avusese un frate mai tânăr care s-a întors din război fără piciorul stâng. Multă vreme după aceea se trezea plângând de durerea piciorului pierdut și încercau degeaba să-i explice că nu are cum să îl doară ceva ce nu mai există..

Îmbătrâniseră amândoi și uneori venea să-și petrecă verile insuportabile într-un apartament din București în casa încă salvată de mânia demolărilor. Curtea părintească era imensă, verde, cu fruste și legume pe săturate. Îl obosea însă larma copiilor care se termina de-abia când se bătea nucul, semn că școala era aproape dar și frigul așa că tocmea o mașină să-l ducă înapoi acasă.

Uneori, venea să-i mai tină de urât o verișoară de mamă cu care copilăriseră. Ori de câte ori se vedeau nu contenea să se mire de puterea acestei femei pe căreia destinul îi urzise cele mai dureroase momente. Cu mulți ani în urmă își pierduse cei doi copii încă mici într-un incendiu. Îi găsiseră îmbrățișați în dulapul din bucătărie, fetița de 5 ani protejând trupul micuț de 3 ani al fratelui ei... În fiecare duminică urca dealul cimitirului pentru a le vorbi și nu mai purtase alte haine decât negre. Nu mai avusese alt soț după ce tatăl micuților plecase, neputând accepta pierderea... crescuse nepoți și botezase copii dându-le numele copiilor ei, îngrijise frații și surorile care plecaseră pe rând să se întâlnească cu toți ai lor... Viața ei ar fi putut deveni film sau roman, ori studiu de caz pentru un psiholog cu experiență.

Cine știe câte destine poveste ascund oamenii...

Toamna bunicul curăța curtea, aduna frunzele și crengile uscate și le dădea foc... iar copilăria mirosea a nuci și a crizanteme amărui, a struguri grei, a pâine prăjită, a mere coapte și a haine noi de școală...

Acel septembrie îmbrățișat de zeci de crizanteme avea să fie diferit .

Bunica devenise parcă și mai mică, din ce în ce mai palidă. Era încă întuneric când se pregătise să plece spre spital, parcă prea liniște acum de când nepoții începuseră școala.

Soarele dădea se răsară pe un cer senin ca o promisiune de revedere. Înainte de a pleca lăsă pompa din fața casei să curgă câteva secunde în plus și își splălă îndelung fața, mâinile cu apa rece. Îmbrățisă gradina dintr-o privire și își imagină nepoții în nuc, râzănd și ciondănindu-se pe cine știe ce fleac și șopti : „să nu ne luați grădina...”

Îi punea deseori să cânte, să îi spună poezii iar când cea mai mică începuse să învețe limba franceză să îi repete cuvintele acelea frumoase pe care nu le întelegea dar care îi încântau sufletul.

Înaintea operației își mărturisise o ultimă dorință. Nora îi strecurase pe ascuns o sticuluță cu cafea, ferind-o de privirile asistentelor, așa cum ea îi dădea pe furiș copilei, lăsând-o să iși inmoaie buzele în licoarea magică.

Bunica plecase, la început de toamnă, să se întâlnească cu mezinul ei, îmbrăcat în alb... cu frații pierduți, cu părinții și străbunii. Murise cu ochii deschiși în care se oglindea cerul incă senin de septembrie, o toamnă care schimbase totul în jur, jefund copacii de frunze și de râsul copiilor.

Murise cu gândul la grădina care scăpase ca prin minune de urgia demolărilor datorită jertfei de la finalul acelui an în care oamenii nu au mai putut să tacă.

Fata se trezi din visul de o clipă... era surprinsă să vadă că ațipise câteva ceasuri bune... privi mirată câmpul ud, de un verde tulburător. Înfloriseră dintr-o dată, pe neaşteptate, ca şi cum vara se insinuase fără preaviz şi fără echivoc.

     Doar norii grei care stăteau să izbucnească în lacrimi le întunecau roşul aprins, de inimă care a bătut prea repede, prea tare…roşul care face ca verdele să fie mai viu, aproape palpabil.

Roşul pe care, cu timpul - când  învaţă că sunt frumoase - femeile îl poartă pe buze...

     Bătăi de inimi răsfirate haotic printre spicele crude, atât cât poate cuprinde privirea unui om tânăr.

     Dezlăntuită, ploaia de vara  îşi propusese parcă să le infrânga tulpinile fragede  iar  linia orizontului se  întunecase delimitând dunga de tirstețe nesfârșită a câmpiei de celălalt capăt al lumii.

Trenul oprise din nou în mijlocul liniștii verzi sub care soarele stătea la pândă, după lupta în care fiecare emisferă își câștigă dreptul la visare sau la miracol și toate par cu putință.

Deschise cu grijă rucsacul mic, negru, de care nu se despărțea în nicio călătorie și scoase fără zgomot bloc-notesul spiralat, nedatat cu coperți trandafirii.

Aavusese întotdeauna un scris ordonat, citeț, ușor înclinat spre dreapta.

Scrisese de-a lungul anilor sute de scrisori de mână și cerneala a dat viață cuvintelor. Stropi de albastru ca picăturile de ploaie fără de care viața însăși nu ar fi...

Scrisese zâmbind, plângând, cu emoție, cu nerăbdare și teamă, cu naivitate și recunoștință, cu dor și cu durere, cu bucurie și speranță... zeci de scrisori în limba franceză, cu nostalgie și mirare, cu egoisim și indulgeță, cu tristețe și cu zadarnice așteptări, întru dragoste sau pentru uitare, scrisori de rămas bun și de bun venit, de despărțiri definitive și de noi întâlniri. Pentru mult timp, anotimpurile îi intrau mai intâi în cutia poștală, devenită parte din ea, ca o prelungire a mâinii, așteptând mereu cu nerăbdare să-i dăruiască răspunsuri. Unele nu au venit niciodată, altele prea târziu.

Plicuri mici și mari îi înveliseră bătăile inimii... Mașini, trenuri și avioane le purtaseră departe... Lipise sute de timbre pentru a-și pecetlui promisiunile, tăcerile, zborul. Eșarfe de cer senin.

Pe masuța compartimentului, în lumina nouă fata notă cu grabă, de teamă ca Muza să nu fugă, cu litere rotunjite, aproape scolărești...

 

dezleagă-mă de flori

pierdute-n lumea toată,

descântă-mă de focuri

ce au mocnit mereu

mai lasă-mă să zbor înalt,

încă o dată,

acolo unde singur,

plânge Prometeu!

am totul când luna se aprinde

și sunt nimic când zorii

mă apun

iar dimineata albă

de tâmple mă cuprinde

dar nu mai am  petale să îi spun...

 

În aşteptarea dimineţii, macii plecaseră capul... Ploaia rece câştigase aparent bătalia aceasta, dar ei vor răsări din nou, cândva.

 Unde este verde, sunt visuri. 

(nu) mai e timp...

mai e o sprânceană de cer de privit...
dar pentru lacrimi cine e de vină?
și cui să-i reproșăm tot ce n-am iubit
când plouă dinspre flori spre rădăcină?
mai este niște primăvara-n noi 
dar frigul parcă sta mereu la pândă 
și sub rugaciuni de caprifoi
pe rana înserării timpul stă să plângă...

In memoriam, Mariana Apostol 🖤

Florile iertării

a înviat în mine un salcâm...
si ostenit după atâta rugă 
acoperă cu flori 
răscrucile de drum
ce-n cumpăna-nserării 
iarăși stau să plângă 

Dezlegare la iubire

dă-mi Doamne dezlegare la iubire,
la verdele din mugurii de nuc
să mă-nflorească noaptea în neștire 
când nu mai stiu ce drumuri să apuc..
dă-mi Doamne dezlegare la flori de liliac,
la dor nebun, la frunza de trifoi
și învață-mă-n mirări să le prefac
sprerând la judecata de de apoi...

Adieri de primăvară

 mi-e imposibil fără primăvară
- acest ropot care-mi curge-n vine
și sub geana lunii stă să mă răsară
dar cel mai greu îmi este fără tine...

îmi e cu neputință fără Poezie

- acest tumult ce candid mă hrănește 

și-mi intoarce pasii din orice erezie

când tăcerea ta mai tare mă rănește 

mi-e imposibil fără firul verde...

ce mă înalță spre soare din noroi

apoi mă răzgândește si mă pierde,

dar cel mai trist îmi este fără noi...

Femeii...

De ce-as schimba ceva?
iubesc aceste riduri 

și-aceste cicatrici...
De ce-as râvni pădurea 
care îmi fură seva
când am rodit plângând 
și am învins cu flori
atâtea zeci de frici...
De ce-aș dori eternul
când m-am născut din lacrimi
de-atâtea zeci de ori ori
și-am am îmblânzit infernul
cu bătăi de inimi
și sute de culori....

Iarna din noi

or să mai fie iubiri pe pământ,

furtuni vor mai fi și alte războaie

și păsări de pradă cu zborul înfrânt

si soapte de dor și lacrimi șiroaie...

și noi vom mai fi, mereu rătăcind 

cu pași prea nesiguri, prea grei

și zei mânioși comploturi urzind

și veri despletite sub floare de tei...

or să mai fie pe lume iubiri

și unele-așa la fel ca a noastră....

copaci dezveliți, cu ramuri subțiri

si stranii zăpezi și-o iarnă nefastă

In veritatem...

nu e nevoie de mine aici...
ce-a fost de tacut am tăcut
sub maldăr de ploi și de frici,
ce-a fost de iubit m-a durut

nu e nevoie de mine acum
mă cer haine vechi, demodate,
scrisori devenite uitare și scrum
și versuri de rime prădate

nu e nevoie de mine, oricum
mă caută timpul în alte clepsidre
în florile vii ale altui parfum

crescute pe câmpuri aride...

nu-i loc pentru mine-n Olimp
azi plec către polul albastru...
vii? îți voi fi cald anotimp
și cel mai tandru dezastru...

Dor alb...

să te gândești la mine uneori,

când timpul petale o să cearnă
chiar de mă apun în tine flori
și fără noi în lume e doar iarnă

Eșarfe de cerneală

voi reveni intr-o zi... va fi o joi banală 
nu voi purta argint nici îngeresc parfum
ma vor lega de nori eșarfe de cerneală
și poate va fi iarnă sau ziuă sau nicicum

voi reveni zâmbind de parcă-n altă viată
iubirea asta simplă pe muchie de cutit
a fost doar o nălucă sau poate o prefață,
un sâmbure de măr ce n-a mai încolțit...