Animus, animi, anime...

Este acel ceva care vibrează la fiecare emoție.
Ceva care te face să zâmbești larg, care nu te lasă să rămâi mâhnit prea mulă vreme.
Ceva aproape plapabil, aproape vizibil, aproape nemărginit.
Care știe să spere și să aștepte, care iartă și unește.
Care învață să îngenuncheze și să se înalțe. Mereu.
Și durerea și bucuria îl fac să plângă.
Și lumina și întunericul îl fac să tresară. Întotdeauna.
Este ușor precum un zmeu colorat, înălțat de mânile mici ale unui copil mirat sau greu ca țipătul unui  pescăruș rătăcit de stol.
Este ușor precum fulgul sau greu aidoma unui copac care nu mai poate să rodească.
Poate fi șovăitor precum norii sau precis ca un metronom.
Poate călători precum gândul sau poate prinde rădăcini de neclintit.
Și pentru că toate aceste "ceva-uri" trebuiau să aibă un nume, niște filozofi optimiști le-au legat cu fire nevăzute de lumină și le-au spus simplu: suflet.

Zbor nebun

sunt inima care nu tace
a păsării în zbor nebun,
ce pleacă
pentru a se-ntoarce
când alte asfințituri
o apun.
sunt inima care nu știe
să bată altfel
nici nu vrea
și-n nopți prelungi de poezie
spre-aceleași răsărituri
ar zbura.

De departe prieteni, de aproape la fel

Cu mâna dreaptă scriu. Uneori despre sau pentru voi.
Pe degetele mâinii stângi, atât de firesc diferite unul de celălalt, vă număr și nu se mai aliniază, cuminți, toate. Ați fost cândva mai mulți. Vă țin minte chipurile de atunci, vocea...dar viața ne-a îndepărtat la un moment dat, fără preaviz.
Îmi sunteți departe, dragi, necesari și foarte importanți...Nu știu cât reușesc să vă mulțumesc, sper doar că voi stiți. Chiar dacă nu ne mai vorbim atât de des, chiar dacă poate doar ne scriem, chiar dacă doar ne citim... Cu unii mă văd uneori și vă recunosc imediat zâmbetul iar pe alții, peste care timpul a așternut multe anotimpuri, vă revăd doar în fotografii...dar cu voi, oamenii aceștia de departe, vorbesc ca într-o oglindă limpede, căci nu mă tem nici de judecăți, nici de ridicol.
Poate nu știm totul unii despre alții, dar știm tot ce contează.
Îmi dați curaj, încredere și timp, împărțiți cu mine bucuriile și lacrimile voastre, le ștergeți pe ale mele.
Îmi sunteți puțini, calzi și foarte lipiți de inimă.
Scriu.
Dumnezeu modelează
jucării.
Foșnetul ploii e timpul
pe care îl auzim
în vis.

Teoreme amărui

o altă toamnă mă șoptește,
mă plouă amărui, cu crizanteme
eu caut flori pe hărți tempeste
și calculez, în taină, apoteme

culeg iluzii din grădini celeste
și memorez, cu grijă, teoreme.
dar luna nu încape în poveste
iar îngerii se tem de anateme...

Prea mult. Prea puțin. Prea deloc

Toate televiziunile difuzează de mai mulți ani anumite mesaje de interes public, prin care ni se recomandă să avem grijă de sănătatea noastră și să nu abuzăm de sare, zahăr, grăsimi, alcool, tutun, etc. Altele, ne sfătuiesc să ne îngrijim dantura, ne îndeamnă să facem sport și să bem zilnic  nu-mai -știu-câti litri de apă. Mai nou sunt și unele care ne învață să petrecem mai mult timp cu copiii, pentru sănătatea lor emoțională. Uneori sunt și mesaje care ne spun cum să procedăm în caz de incendii sau cutremure. Nu știu câți le mai dau importanță, deși nu neg că ne pot fi utile. Pentru restul se presupune că trebuie să respectăm Decalogul, doar suntem țara adoratorilor de moaște, a practicanților neobosiți de stat  în genunchi prin și în afara lăcașelor de cult, a catedralelor poleite...
Nu ne spune nimeni însă să evităm excesul de naivitate, abuzul de zadarnice așteptări, tumultul de lacrimi, surplusul de sensibilitate, abundența de speranțe.
Nu suntem învățați să ne limităm implicarea emoțională în bătălii care nu ne aparțin, să nu ne lăsăm afectați de înfrângeri, să fim chibzuiți cu bătăile inimii și rezonabili în gesturi.
Nu ne spune nimeni: Pentru a fi fericiți, evitați excesul de toamnă, de sentimente, de iluzii.
Evitați excesul de suflet.

Dragă Mall...(sau Orașul fără librărie)

În ultimul timp nu prea am mai scris scrisori...recunosc fără să îmi fie vreo clipă rușine, că sunt un om demodat. O spun de la început, ca să-mi justific cumva mesajul, deși probabil nu (mai) e neapărat nevoie să o fac.
Am aflat de curând din presa locală că micul meu oraș de câmpie va avea un Mall/ Centru Comercial.
Nu știu dacă va fi unul imens, genul în care ai putea să-ți "pierzi" copilul în aglomerație, sau unul mai micuț, de provincie, cât să nu mai dăm fuga în orașele învecinate în căutare de "altceva".
Nu mă plâng de faptul că vom avea Mall, departe de mine acest gând, deși mă plâng de faptul că nu avem altele și că poate acest Mall nu era chiar o prioritate. Magazine de tot felul avem, oamenii își mai comandă și on-line, hipermarket-uri avem... dar apa bună nu poate să curgă prin cablurile de fibră optică, nici copiii nu se pot juca (doar) în mediul virtual căci parcurile sunt puține, mici și neîngrijite, iar despre parcări/ condițiile din spital/ șosele / săli de spectacole etc. nu mai îndrăznesc să comentez.
Dar am, vorba poetului, încă un dor (el avea unul, eu am mai multe): dragă Mall, nu știu câte încăperi vei adăposti dar te rog, dacă poți, strecoară printre ele și o librărie. Nu, nu una din aceea micuță de unde să-ți poți cumpăra ornamente pentru Crăciun, brichete, caiete și alte rechizite, eventual niște cărți pentru copii. Sigur, nu am pretenția să ocupe cât un magazin cu haine moderne, nici măcar cât unul de parfumuri și cosmetice (prea) scumpe. Însă mi-ar plăcea o librărie adevărată, cu cărți de toate felurile, cu rafturi împărțite pe domenii, pe genuri literare, de pe care să iasă în evidență noile apariții, cărțile cu autograf sau cele deținătoare de diverse premii.  O librărie cum orașul asta mic de câmpie nu a mai avut de mult timp, poate niciodată. O librărie în care, după ce vei fi colindat toate magazinele de firmă, după ce vei fi mâncat la Fast food, după ce vei fi băut o cafea indecent de scumpă, după ce vei fi obosit la bowling, să nu intri din greșeală sau cu scopul de a cumpăra un pix/ un breloc ci intenționat, ca să inspiri mirosul de carte nouă, să răsfoiești una, să o iei cu tine acasă. O librărie de unde să poți alege o carte cadou pentru cineva drag, să-ți duci copilul mai mic sau mai mare să poată vedea și atinge pagini colorate, cu speranța că una i se va lipi de mână și va vrea să o pună peste restul cumpărăturilor ambalate în pungile de firmă.
Mai recunosc și faptul că este posibil să fiu cam stăruitoare, un pic cam pretențioasă și cu așteptări prea mari. Ultima librărie adevărată din oras s-a închis de mult. Probabil nu a mai fost rentabilă. Ce-i drept, unele din preturile lor erau exagerate.
Dragă viitor Mall, fă-mi tu o bucurie și deschide una, După mai bine de 10 ani, cred că orașul meu mic, cu lipsuri mari, merită (și) asta. Că îi este necesară. Și deși nu pot să-ți promit, optimistă cum sunt, sper doar că va avea suficienți clienți care să-i justifice prezența.

Fluturi căprui

pășim grăbiți pe frunze amărui
peste mugurii lor cândva vii,
uităm să punem verde în căprui
și-nchidem fluturii în colivii.

dar un ceasornicar de modă veche
mă învață s-ascund clipe în sertar
iar mai târziu când toamna-mi va fi rece,
s-o pot privi zâmbind, cu ochi de anticar...

Apus de toamnă

miroase-a scorțișoară arămie
a mir și-a boabe de cafea,
a maci aprinși, a mare azurie
și a cașmir, a flori de catifea...

miroase a mentă și-a nisip fierbinte,
a narghilea, a perle și-a santal,
a cardamon, a ambră și-a cuvinte
din Vechiul Babilon Imperial.

miroase a parfum de orhidee,
venind pe ape dinspre Orient,
și a mister, a zâmbet de femeie:
"cea mai frumoasă zi e în prezent..."

Frunze în taină

Mă strânge timpul
ca o haină mică,
în care nu mai pot
să fiu din nou copil...
Și uneori mi-e dor
iar alteori mi-e frică,
cad frunze vechi de-a valma
și timpul mi-e ostil.

Mă dor cicatrici de demult
și boli ce n-au încă un nume
și-un joc prea târziu început,
dar fără o miză anume.
Doar toamna pare de vină
că în loc să își vadă de ploi
mai picură în taină lumină
și împarte tăcerea la doi.

Educația este un puzzle

Trecuseră deja șapte ani de când alți pici de clasa I ne luaseră locul.
Însă în dimineața rece de martie Doamna Învățătoare era acolo, în gară, căutându-și foștii elevi cu privirea ei ageră, de un verde intens. M-am bucurat, mirată, să o revăd: "Am văzut pe liste că am doi copii care pleacă azi la Iași și am vrut să vă felicit și să vă urez succes." Acesta este Învățătorul/ dascălul cu vocație, cel care știe, poate și vrea să educe, cel care își imprimă chipul și vocea și cunoștințele pentru totdeauna în sufletul și în mintea elevului său.
Îmi amintesc multe din numele și chipurile colegilor mei, însă pe aproape toate ale profesorilor, chiar dacă nu mi-au plăcut materiile predate de toți și mă bucur când mulți dintre ei mă recunosc pe stradă, iar alții iși amintesc numele sau anul când am absolvit.
La întrebarea: "Dar de ce trebuie să învăț atâtea lucruri?" i-am raspuns fiicei mele cu simplitate: Pentru că în viață trebuie să știm și să calculăm cât costă merele pe care vrem să le cumpărăm dar și să purtăm o conversație în afara profesiei, să avem propriile păreri despre lume, să recunoaștem o lucrare celebră de artă, să știm bine cel puțin o limbă străină pentru a putea comunica corect cu cât mai mulți oameni.
Educația nu este un termen abstract ci un efort continuu. Al familiei, al școlii în toate etapele ei, apoi al individului însuși la orice vârstă. Iar în timpurile pe care le trăim nu mai avem nicio scuză să nesocotim educația. Fiecare piesă corect așezată face puzzle-ul interesant.

"Am făcut Jilava în pantofi de vară"

În ultimii ani nu mai simt nevoia să deschid prea des televizorul. Totuși, mă uit "printre picaturi", măcar la știri. Sunt însă și câteva emisiuni (mai ales de pe TVR1 și TVR 2 pe care le urmăresc cu drag: Garantat 100%, Mic dejun cu un campion, Profesioniștii,
5 Minute de istorie, Teleenciclopedia etc)
În dimineața aceasta știrea că cea mai proaspătă mamă publică din România a fost arestată a generat, cum era de așteptat, reacții diferite și în mediul on-line. Majoritatea susțin demersul de aducere în țară a acesteia și executarea pedepsei. Însă am citit și comentarii care spun că luarea mamei de lângă copil (născut în mod evident cu scopul de a fenta încă o dată legile statului român) ar fi o nedreptate și o cruzime nemărginită.
O prietenă dragă mi-a dăruit în 2008 o carte care m-a tulburat, o carte pe care am citit-o plângând, deși nu devenisem încă mamă, cu sentimentul că cineva trebuie să plătească scump pentru acest gen de atrocități..."Am făcut Jilava în pantofi de vară" este cartea în care Ioana Berindei, arestată pentru "înaltă trădare" povestește cum a născut o fetiță la Penitenciarul Jilava, după ce în 1947 îi fusese arestat tatăl, Ioan Hudiță, țărănist intelectual, profesor universitar, absolvent de Istorie, Geografie și Drept. : "...la duș o milițiancă ne lovea cu bățul cu care se ducea hârdăul. Eu, care eram însărcinată, am scos burta-n față și ea a rămas cu bățul în aer...Ruxandra e născută in 1951. Am fost asistată de o moașă, deținută de drept comun...Ruxandra avea 11 luni când a fost luată din închisoare. A stat în închisoare de când am născut-o și până la 1 martie. A fost cu mine la Jilava, apoi la Văcărești, la Mislea și iar la Văcărești. A facut 20 de luni de pușcărie...."
Acasă o aștepta fiul ei, Mihnea, în vârstă de 3 ani. Ioana Berindei a fost eliberată în 1953,  însă a primit încă 2 ani de domiciliu forțat,pentru o vină închipuită, așa cum au fost majoritatea din acele timpuri.
Da, locul unei mame este lângă copilul ei, dar maternitatea nu schimbă și nu șterge faptele.
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ioana_Hudi%C5%A3%C4%83-Berindei

Cărări vii

adie toamna blând peste păduri,
peste biserici vii, din lemn tăcut,
acoperind cărările cu-amurguri
în care pentru-o vreme am crezut.

am obosit să caut Adevărul
printre himerele cu chip cioplit
și-n sâmburii prea vechi din mărul
care de mult n-a mai rodit...