Cea din urmă liniște

m-ai pierdut într-un tempo desăvârșit!
indiferentă, planeta se-nvârte în surdină
iar Do ne este azi doar nota de sfârșit,
precedând uitarea ce grabnic o să vină...

Scrisoare în van

acum te rog să tragi din nou cortina

imperativ, prin vechiul meu tumult

și o să iau asupră-mi toată vina

de a te fi iubit c-un vis mai mult...

mai lasă-mi doar o clipă să privesc
în ochii-n care uneori voi plânge,
chiar dacă pașii-ți încă mai strivesc
aprinse ruguri ce îmi curg prin sânge

Nevăzutele dorințe

mi-e dor nebun de o îmbrățișare
azi, acut, mai mult decât oricând 
să-mi risipească neguri viitoare,
să mă întorcă-n în tine surâzând...

Clar de lună...

mi-e dor de o suită prelungă de vară,
când vinul, îmblânzit, are gust de miere
iar din potirul nopții luna dă pe-afară
și retrogradă, un ultim vis îmi cere...

Postfață

să-înnodăm iubirea cu-n strop de apă vie
dar"pentru totdeauna"-mi pare prea puțin

chiar daca Eros îmi plânge numai mie

săgețile-i răzlețe nu îmi mai aparțin...

Ademenire

m-ademenește iarna cu zâmbet enigmatic
cu gesturi impulsive, cu ochii ei teatrali,
cu versuri tumultoase, de suflet dilematic
învaluind mistere-n parfum de crini regali...

Imperiul amurgului

nu mă uita, cu îmi teamă spuneai
iar acum de-abia ne mai privim,
fereastra nu mai duce către Rai
de când cu alte  inimi ne trezim.

dintr-un imperiu de foste iluzii
mă-ntreb ce răspunsuri vei cere
și doar noi am rămas călăuzii
amurgului ce plânge-n tăcere...

Renegări...

iubește-mă azi, 
e prea devreme pentru ieri
adverbele ne reneagă deja 
toate inflexiunile. 
noi suntem ultimii vistieri ai sărutului 
peste care se așterne zapada, confuză,
ca o metaforă decăzută
din grațiile Afroditei... 

Ce știu poeții?

ce știu poeții dspre viață
când ei vor doar sa evadeze
si-adesea au nevoie de prefață
de cronici, de visare si de muze.

ce știu poeții despre iubire
când doar tânjesc la fructul dorit,
temându-se că orice plăsmuire
se va nărui în visul pângărit....

De-albastru...

îți voi trimite câte - un gând
când ceilalti de tot te vor uita...
îmi vei mai ninge în cuvânt,
va fi doar iarna-n palma mea.

dar sunt atâtea feluri de-a iubi
și-ntr-o dumnezeiască simplitate
din cea mai tristă doină voi zâmbi
când mă voi vindeca de cecitate...

Noduri

iarna nu prevestea adânci dezămăgiri
ci promitea o dragoste ca nicio alta
însă mă tem că eu am fost doar halta
celei mai scurte și nefirești opriri...

ratăcite trenuri fricoase deraiază,

călăuzite-n gol de un nedrept macaz

și printre-atâtea spaime ce te asediază

ți-am fost pentru o clipă meritat răgaz

Însingurare

scriu de parcă încă mă citești
și te strig obsesiv, răspicat,
chiar dacă de mine te-ndoiești
ignorându-mi r-ul graseiat...

sub maldărul apăsător de ploi
dintr-un veac de hohote de plâns,
părerile de rău mă strivesc, șuvoi,
de-a nu fi stiut să-ți fiu de ajuns.

Ultima rocadă

m-ai răzgândit de fiecare dată
și îmi părea firesc să spun je t'aime,
fără să știu că-n lumea-ți complicată

iubirea este doar o rimă de poem... 

mă vei privi o vreme pe ascuns.
despovărat... în fine, ai scapat!
atâta joc naiv ți-a  fost de ajuns,
partida inutilă s-a sfârsit: șah mat.

Iarna cuvenită

voi tăcea de tot, în plină iarnă,
împlinindu-ți ultima dorință...
în mine Carul Mare se răstoarnă
dar nicio stea nu-ți face trebuință.

zadarnic cer iertare florile de mac

azi demisionez definitiv din tine, 

cândva în voalul alb o să mă-mbrac 

iar tu ma vei uita cum se cuvine... 

Ego sum qui sum...

mi-e tot mai limpede acum

că nu vom ști să fim doi

ci unul pe singurul drum

ce nu poate curge-napoi...

de altfel dorul de tine 

mi-e unicul fel de a fi,
mi-e strigătul clipei divine
când pleci, resemnat, să revii.

și-n linistea asta barbară
îmi ești, printre-atâtea defecte,
tacerea din hrana de seară
sfidând simfonii imperfecte...

Ex nunc...

mă urmăresc cuvinte cu glasul cel mai trist
un greu adverb decide : chiar s-a terminat
a trebuit, e simplu, eu nu îți mai exist... 
și plec cu pașii smulși din ultimul păcat... 

Amor non vincit

murim câte puțin, în fiecare vis
dar ne vom întâlni-ntr-o altă Galaxie
și vom atinge, poate, același Paradis
resemnați în toamna prea târzie...

Capitulare

pe noi nu moartea ne înfrânge 
ci fiecare clipă ne-mplinită, 
ce sfârtecâ iubirea pân'la sânge 
și-o lasă la răscruce, răstignită...

Muzica, la final

de aș putea alege ce să uit
și în ce prezent să-mi cazi,
m-aș lepăda mai lesne

de trecut
dar se adună toate-n azi...
refrene cadențate
dau năvală
punând pe portative
noi scrisori,
de le-aș putea citi
cu îndoială
poate-ai uita, o vreme,
să mă dori.

Rămășițele speranței

peste marile dureri
nu vine primavara, niciodată.
se strâng 
într-un ghem sărat și aspru
care începe să atârne 
din ce în ce mai greu,
împărțind nefiresc crucea 
în mod egal,
tuturor punctelor cardinale
orfane de busolă

În cerc

mi-e grea lumina din azi
din cea mai stranie iarnă,
sub pașii noștri, nomazi
ce au uitat să se aștearnă...