Ceva vechi, ceva nou

e vremea pentru vechi și noi dorințe
azi număr iar încet, descrescător,
secunde zămislind făgăduințe
pentru timpul alb, neîntâmplător...

20(+)20

Am participat de-a lungul timpului la mai multe interviuri și aproape fără excepție mi s-a adresat întrebarea: Unde te vezi peste 5-10 ani?
Nu îmi mai amintesc ce am răspuns în fiecare dintre situații, însă prin 2005-2007 știu că am spus că îmi imaginez că voi avea o familie, o casă, copii.
Viața mi-a dovedit că pentru toate este nevoie de răbdare, de efort, de timp... singurul pe care nu îl putem amâna.
Cu câteva zile înainte de nașterea ei împlinisem 29 de ani astfel încât în pragul noului prefix nu prea am avut timp să fac analize și bilanțuri, căci ea învăța primii pași, primele cuvinte iar asta îmi umplea mintea și sufletul, așa că cifra 3 nu mi-a dat prea multe bătăi de cap. Însă nici nu imi imaginasem că următorii 10 ani vor fi atât de frumoși, de surprinzători,
Când el a decis să vină pe lume mă îndreptam cu viteză către 38 și iar nu a mai fost timp de introspecții. Și cu ei doi, cu Scrisorile si toate celelalte, anul care stă să se incheie a fost unul bun, cu de toate, cu emoții și lacrimi, cu revederi și despărțiri, cu dovezi de prietenie, cu dezamăgiri, cu regăsiri și bucurii...
Acum, lângă ei ocupați cu noile etape/ vârste, nu mai am timp să mă gândesc așa mult la noul prefix, deși uneori am acest impuls. Un pic de nostalgie, un pic de teamă, cateva dorințe mari și alte multe mai mici. Printre ele, cu un strop de energie în plus, poate un nou mic volum, iar 4 să îmi poarte noroc.
Dar dacă cineva mi-ar mai adresa azi aceeași întrebare i-aș răspunde că nu am vreun plan anume. Aș vrea doar ca următorii 10 ani să fie cel puțin la fel de plini, de colorați  și de grozavi ca aceștia, iar eu să am răbdare și curaj pentru tot ce va fi dat să fie.

Poveste albă

mi-e dor de albul zăpezii
și de bulgării mari, gălăgioși
mi-e dor de zgomotul amiezii
în care eram atât de frumoși!

mi-e dor de bunici, de mine copil
de sania care dansa, zglobie
când fulgii ne învăluiau subtil
și iarna ne era suprema bucurie...

Gând de iarnă

deschide-ți inima mai mult,
să poți primi colindători,
să-i lași să picure culori
cum și tu făceai, demult...

dă-i clipei magia din azi,
zâmbește: Crăciunul ești tu
și pentru mirările din brazi
sufletul îți e paspartu...

22

am vinde trecutul pe 22 de-arginți,
dar Turnul Babel se clatină mereu
în iureșul nebun facem din diavoli sfinți
și timpul însuși se declară ateu.

averea ne e parcă singura dorință,
dar nu știm diferența dintre preț și cost,
istoria nu ne mai face trebuință
iar sufletului nu-i găsim vreun rost...

foto: RadioTimișoara

Amintiri marine

fii valul meu de bleumarin înalt,
de tandru turcoaz și verde smarald
și-n ultimul port, bleu-ciel cald
fii ancora mea de-albastru cobalt...

Muzica, mereu...

inima mea - sfioasă cutie muzicală
rămasă dintr-o dată fără portativ,
a început să bată mai cu îndrăzneală
și se întoarce des, fără vreun motiv...

Epistolă medievală

mă răsfoiește timpul ca pe-o carte
în care-un trubadur a scris demult
cum Soarele de Lună se desparte
răvășit de dor, de veșnic nesărut.

mă mistuie iarna, asemeni unui foc,
peste care zeii mai picură-ntâmplări...
îmi esti străin. eu nu-ți mai sunt deloc,
însă ne apun aceleași remușcări...

... in votis

îmi ești panaceu, o himeră reală
când visul cere nopții îndurare,
o rană din care îmi curge cerneală
peste  dorințe fară-asemanare...

Nod lingvistic

iarna mă dezbrac de modul
imperativ,
de interjectii, de conjunctii
și de toate gradele inutile
de comparație .
renunț de bunăvoie
la epitetele aparente,
la verbele dubitative
și la toate formele lor
apăsătoare de trecut.
Iarna îmi pun pe umeri
un șal de metafore limpezi
care să mă apere
de adverbele inutile,
de pronumele prea nehotărâte
și de orice alte
incertitudini sufletești.

Verbele iernii

mă doare privirea copilului
care nu a ținut vreodată în palme
un glob colorat al sau,
ca o tăietură grăbită de bisturiu
căruia nu i-a păsat
că va lasa urme pentru totdeauna.

mă strivește iarna asta iminentă
ca o prognoza meteorologica greșită
și improbabilă
care în loc de viscol a prezis cer senin,
fără sa ia în calcul
urmele timpului fățarnic.

mă sfâșie liniștea cumplită
care se rostogoleste în sunete murdare,
fără să știe că am învățat cândva,
demult, să cânt.

Acasă, prin lume

visăm (prea des) o altă țară... mai altfel, "ca afară "
suntem de-o vreme liberi și nu dăm socoteală ...
însă istoria recenta începe să ne doară
și spre trecut privim cu-o umbră de-ndoială...

Toamna, la final

te așteptam sperând, cu frunze pe suflet
în gări ferecate, uitate prin lume
dinspre mirări ce nu-ti găseau bilet...
când fluturii de noapte mă știau pe nume.

ochii mei vedeau totul mai frumos,
ai tăi mai clar, până mult mai departe
și mă hrănea candid un vis misterios,
cu albe plasmuiri și așteptări deșarte.

 

La marginea timpului

hai să vânam anotimpurile (pe-ascuns)
și să le zăvorâm cu metafore naive
să ne rămână toamna - ea ne va fi de-ajuns
în serile prelungi, contemplative...

apoi să-i cerem lumii un strop de indulgență
să mai amâne iarna pret de-o îmbrățișare,
cât să ne mai respire un veac de inocență
și dorului nebun să-i afle alinare...

Toamna, târziu...

îți aștept venirea, cu pași șovăitori,
când noaptea și ziua tăcute se dezbină...
doar timpul mai transcrie vechile scrisori,
întârziind povara plecării ce-o sa vină.

Incertitudini

nu deghizările evidente
mă sperie ci oamenii
care nu plâng deloc,
cei care cred că
se cuvine să fim
buni, frumosi și drepți
doar pe monitor,
cei care pot să te mintă
în timp ce te privesc în ochi,
voit necostumați
și cei care pot simula
fără să clipească, orice stare.
nu hainele mă sperie,
ci măștile de sub ele.

Sursa foto: mediu.com

Gând

mi-e dor de-un amplu amurg, de jăratec,
mocnind în vers prelung, urcând în elegii,
șoptite îndelung, aproape într-un descântec,
ce vor hrăni cândva  flămânde nostalgii...

(ne)Așteptări

să lași, te rog, un semn din toamna ce se duce
să știu că-ți este bine, că încă îmi zâmbești
și-ntr-un buchet de frunze, lasate la răscruce
strecoară-un fir de verde să nu îmi mai lipsești...


(sursa foto: zastavkicom)

Aparențe

eu cred că nu doar îngerii se-nalță
- sunt oameni care pot să zboare
iar paradisul nesfârșit se-nvață
în viața care uneori ne doare

de mi-aș ipoteca din vise
să îmi pun pe umeri
praf de-argint
aș mai zări tărâmuri interzise
în ochii schimbători
ce mă tot mint...

Frunzele neuitării

scriu, în grabă,
de teamă să nu pierd
printre lacrimi,
cuvinte pe care nu știu
să le spun altfel decât în șoaptă.

îngerii aștern indigo
sub toate literele încă ude
rostogolite printre frunzele
pe care o padure le-a plâns...

Frunzele tăcerii

ma tem că neobositele ploi
vor topi,
în îmbrățișările lor nesigure,
inima de ciocolata amăruie
care învățase să bată senin
și se împartă - inegal -
la 2 și la 4 și la toate
celelalte numere necesare
memorate de frunze,
nevăzute de nori...

Dilemă

nici nu știu
dacă să-ti port pică, toamnă,
că mi-ai furat, fără să clipești,
o oră de lumină
în care aș fi putut să te las
să îmi ții de frumos
în timp ce defilezi,
în rochiile tale
perfecte, haute-couture
pe străzile
tuturor întrebărilor  mele.
Sau să-ți  mulțumesc
că mi-ai dat, fără  remușcări,
o oră de noapte în plus
în care pot să visez mai mult
cu ochii întredeschiși,
în timp ce eșarfele tale
învelesc cu tandrețe
toate nerăspunsurile
insomniilor mele.
(foto: www.deskstopnexuscom)

Evrika

Din/despre fizică nu știu aproape nimic.
Nu pentru că nimeni nu a încercat să mă învețe, ci pentru că am preferat întotdeauna materiile umaniste și aș fi dat bucuroasă câte două teze la latină sau franceză în loc de o lucrare la fizică sau chimie.
În liceu, aveam o singură oră de fizică pe săptămână și pentru că eram o clasă de filologie, profesoara nu avea mari așteptări de la noi. Era însă severă și voia să știm măcar partea de teorie, astfel încât niciodată nu ne dădea mai mult de 6-7. Așa că o memoram cât /cum puteam. Îmi amintesc că prin a X-a, după ce ne scosese în șir indian la tablă, după cum îi era obiceiul, i-a spus unei colege: "Aș fi trecut cu vederea că nu știi să rezolvi problema, dacă știai măcar o teoremă cap-coadă; aș fi trecut cu vederea și că nu știi nici o definiție sau formulă pe de rost și as fi amânat să te notez dacă nu ai fi găsit timp, în schimb, să te dai cu rimel". A rugat-o să facă cumva să își șteargă machiajul și i-a pus pe bună dreptate o notă mică dar asta de întâmpla către sfârșitul anilor '90, iar profesorii ne dădeau deseori și lecții de viață nu doar din materiile pe care le predau.
Am avut așadar cu fizica o... relație (mai) complicată și evident nu aș reuși să rezolv nici acum vreo problemă dar o regăsesc deseori prin rutina apăsătoare a zilei.
Știu, de exemplu că Pământul se învârte continuu. Dar nu în jurul meu.
Și că forța gravitațională face frunzele să cadă și lacrimile sa curgă. Dar unele rămân nevăzute.
Știu că este nevoie de electricitate pentru a zări lumina de la capătul tunelului. Dar uneori este prea întuneric.
Că prin fulger cerul își descarcă energiile, emoțiile, tristețea. Dar câteodată lovește în direcția greșită.
Că o mașină în viteza care frânează brusc lasă urme, asemenea nedreptăților. Dar unele sunt greu de șters.
Că valoarea lui Pi este un consens și totul este relativ. Inclusiv Dreptatea.
Că părul meu este indisciplinat uneori din cauza electrizării, dar că poate fi îmblânzit. Cu răbdare, cea care, de altfel, este necesară în orice relație, mai ales în cea cu tine însuți.
Că asemenea aurului, Adevărul nu iese singur la suprafață. Și că este o datorie de onoare să îl cauți.
Și că undele sunt cele care transformă în sunete atât cuvintele inutile  cât și cea mai frumoasă muzica, cea care face sufletul sa vibreze. Dar uneori facem prea mult zgomot pentru nimic.
Mai știu că un ceas deștept poate măsura viteza, distanța, bătăile inimii. Și că timpul trece la fel indiferent de prețul ceasului.
Că portanța face păsările să zboare și că a fost nevoie de multă imaginație și muncă pentru a face avioanele să se înalțe. Dar totul a fost posibil pentru oamenii nu au renunțat.
Am aflat că este nevoie de forță pentru a trece prin furtuni, prin anotimpuri, printre amintiri, peste răutăți și nimicuri. Dar demnitatea nu se poate cumpăra.
Că pentru a te privi în oglindă, când totul de vede răsturnat, ai nevoie de sinceritate. Dar ceilalți pot privi deseori prin tine.
Și (mi) se pare că de fapt, despre fizică știu totuși câte ceva.
Ceva mai multe decât despre oameni.

Joaca de-a toamna

toamna scriu mai mult
mai viu, mai fără teamă
și parcă mai lesne ascult
culorile-i ce mă tot cheamă
spre blânde poteci de demult...

toamna e timpul
ce-mi curge înapoi
dinspre zenit către abis
și-ascunde în joacă
prin copacii goi
mirări din fructul interzis

Iluzie

vezi, copacul acesta a plâns
cu lacrimi aurii de chihlimbar,
când nimeni nu i-a mai răspuns
și timpul i-a trecut, amar...

trăise pentru două vieți
ce-și promiseseră pe scoarță
marea iubire slăvită de poeți
în versuri demodate de romanță...

Dincolo de ziduri

am învățat să redeschid ziditele ferestre
prin care să curgă iarăși fireasca bucurie
să se audă, demne, splendide orchestre
vibrând deplin, înalt, perfect, cu frenezie.

am învățat târziu că numai către sine
te poti întoarce când zborul ți s-a frânt
și multe chipuri ți-au devenit străine
chiar de-ați rostit același jurământ...

(fotografie preluată de pe beautifulupheavalcom)

O călătorie (imaginară) în Țara Soarelui Rasare

... pentru multă vreme, în fiecare săptămână, mi-am petrecut diminețile de sâmbătă în compania domnului Radu Cosașu prin rubrica sa din Dilema/ Dilema Veche. Revista apărea și atunci tot joia și până sâmbătă o citeam aproape pe toată, ocolind voit rubrica lui, păstrând-o pentru ritualul primelor ore din week-end. La final, îmi notam recomandările de lectură și le căutam la bibliotecă, prin librării sau anticariate. Până să citesc despre Sei Shonagon, într-o sâmbătă oarecare de prin anul II, nu știam aproape nimic despre literatura japoneză. Nici veche, nici despe cea contemporană, cu excepția poeziei Haiku de care mă îndrăgostisem în liceu.
Pe Sei Shonagon am găsit-o neîntâmplător, după îndelungi căutări, într-un anticariat undeva la capătul liniei tramvaiului 4. Am decis atunci nu doar că trebuie să dăruiesc cât mai multe exemplare din cartea ei ci și că vreau să citesc mai mult din literatura japoneză.
Așa am ajuns la cei "O mie de cocori" (Stol de păsări albe) ai lui Yasunari Kawabata, apoi la la ale sale "Frumoase adormite" . Ceva mai târziu i-am desoperit pe Haruki Murakami si Yukio Mishima...
Prin sistemul Bookster, pe care eu îl consider o invenție grozavă și un beneficiu real oferit de angajator, am primit pentru o lună Vechiul oraș imperial, a lui Y. Kawabata, primul scriitor japonez laureat cu Premiul Nobel, în anul 1968.
Povestea romanului se petrece către finalul Celui de-Al doilea Război Mondial în Kyoto, fosta capitală a Japoniei și surprinde viețile unor gemene despărțite la la naștere - din superstiția că la vremea nașterii lor gemenii erau considerați un semn rău -  Chieko si Naeko, care se regăsesc in mod tulburător după 20 de ani.
Faptul că autorul își dorise inițial să devină pictor este evident pe măsură ce firul narativ devine in același timp o înșiruire de imagini și ai impresia că te afli într-o  galerie de artă. Cartea aceasta se citește și se privește în același timp, dar nu detașat ci implicat în trăirile intense ale personajelor.
O poveste complexă, cu parfum subtil de flori de cireș, care se citește mai ales printre cuvinte, se simte, se împarte cu ceilalți.
ps. Știu că în Japonia nu vinul ci sake-ul este bautura tradițională, însă poveștii lui Kawabata i s-a potrivit într-o sâmbăta de octombrie și un strop de vin fiert aromatizat subtil cu condimente asiatice...

Sine qua non... (sau Din confidențele toamnei)

Sunt un om ca oricare altul.
O femeie ca toate celelalte care, dincolo de orice rutină cotidiană are pasiuni, obiceiuri, capricii.
Mă încântă, ca pe majoritatea femeilor,  florile, accesoriile, pantofii, poșetele. Nu rămân indiferentă nici la parfumuri sau cosmetice. Îmi plac enorm broșele mai ales cele stil vintage ori tip camee, eșarfele, ceasurile.  Nu sunt imună nici la brățările fixe, la uleiurile parfumate ori la pandantivele filigran. Nu am însă obsesii, nu colecționez nimic, nu am rafturi întregi din nici unele menționate Am o însă o atracție mai specială pentru cercei, mai ales pentru cei mici, discreți, care pot completa subtil orice ținută asa ca renunt fără regret la orice altă bijuterie dar nu mă pot lipsi de cercei.
Poate și de aceea îmi place să-i primesc și dăruiesc în egală măsură iar când pierd doar unul e mai grav decat dacă i-aș rătăci pe amandoi.
Știu ca diamantele sunt în topul preferințelor femeilor, însă eu aș înlocui celebra expresie cu "Pearls are a girl's best friends..."
Poate (și) pentru că sunt unice, irepetabile, aidoma bătăilor inimii, chiar dacă fac parte din același set. Poate si pentru că nu sunt ostentative. Pentru că arată firesc și lângă o rochie de mireasă și lângă una simplă, neagră.
Pentru că sunt vii. Pentru că indiferent de dimensiune, fiecare dintre ele poartă întelepciunea adâncurilor. Pentru că în toate respiră, libere, nesfârșitele povești ale mării.

In veritatem

să turnăm Adevarul în pahare
și să-l bem încet din cupe cristal,
chiar de e rece și-al lui tăiș ne doare
când i se cuvine tributul necesar.

să ne jucăm senini de-a viața,
cât prin noapte încă mai zărim
cum timpul alb pândește dimineața
și n-avem niciun drept să-l pângărim...

Corespondență

ți-aș scrie pe frunze stenograme
pe care doar tu ai ști sa le traduci
și mi-ai promite luna-n telegrame,
în nopțile albastre în care mă seduci.

ți-aș strânge în potire nesfârșite lacrimi
pe care le-ai preface în vin împărătesc,
când ne va fi prea iarnă pentru patimi
iar eu voi tot uita să mi le amintesc...

Mai duminică

îmi trebuie niște duminică în plus
să o las să-mi alerge prin minte
ca să alunge frigul din
celelalte zile
în care nu (mai) încape
prea multă viață.
și de niște copilarie
mai am nevoie
să-mi zburde iar prin sânge
printre globulele în care nu (mai) intră
destulă lumină.
mi-ar mai fi de folos
câțiva zei indulgenți
care să îmi amintească
cum se joacă norii
nestingheriti de oameni
și să mă ajute să văd totul
limpede, din nou.

Despre cafea și oameni. Și invers.

... unii oameni cu care aș bea uneori o cafea sunt departe. Ne-au despărțit, la un moment dat, niște anotimpuri, niște alegeri, destinul însuși.
Alții nu mai sunt deloc. Am pus în locurile libere, lângă tristețe, în sertarele vii ale inimii, amintiri și gesturi care îi vor păstra aproape, mereu.
Unii nu au timp sau au un program diferit de al meu sau nu mai știu/pot să îi găsesc.
Alții m-au uitat.
Pe unii nu i-am întâlnit niciodată.
Alții nu mă cunosc cu adevărat ori s-au găbit să mă eticheteze, cândva.
Pe unii nu îndrăznesc să îi invit pentru că mă tem fie să nu fiu înteleasă greșit, fie există între noi anumite diferențe care nu îmi permit să fiu atât de prietenoasă. Am un (prea) dezvoltat simt al ridicolului, o timiditate interpretată uneori greșit, dar chiar cred că nu avem dreptul să ne grăbim în relațiile de orice fel.
Pe alții am obosit să îi aștept.
Cu fiecare dintre ei aș avea despre ce să vorbesc, aș avea de învățat, de zâmbit, de amintit...
După câțiva ani petrecuți departe de oraș, răstimp în care au fost multe cafele interesante , visam la un moment dat că aș putea deschide aici, acasă, o cafenea... altfel.
Probabil ca acestui vis nu ii este menit să se realizeze, poate că altele, neștiute încă, sunt pe cale să își întâmple miracolul... Dar uneori îmi imaginez  locul cu cafea" ca pe un spațiu în care, perechi, doar cei care își doresc să se (re)vadă ar intra să povestească o cafea cu cineva special...
Căci totul se îndreaptă mereu, către următoarea poveste.
Iar pe fundal, dintr-un tonomat de modă veche s-ar auzi în surdină... "you can call me a dramer/ but I'm not the only one..."

Învață...

lasă încuiate ușile
care nu (ți) se mai deschid
și răspunde-le oamenilor
mai ales la întrebările
pe care nu le rostesc,
dar fii bun nu doar cu ei
ci și cu tine.
Uneori poate tu ai
mai mare nevoie
de asta.

Lăsați toamna...

lăsați toamna să vină doar la mine
să îmi surâdă trist, într-o doară
prin galbenul curgând în stamine
din florile ce încă dorm pe-afară...

lăsați - o să îmi scrie numai mie
scrisori pe foi cernite, desuete
uitate, amărui formule din chimie
de vechi parfumuri ample, violete...

Cartea simțurilor

Zilele acestea s-a întors la mine o carte dragă. O carte căreia, dacă n-ar fi avut titlu, i-aș fi spus simplu: "Cartea simțurilor". Dar căreia autoarea, Daniela Zeca Buzura, i-a găsit un titlu mai bun: "Istoria romanțată a unui safari" (Editura Polirom, 2011).
Toate cărțile mele dragi au ajuns deseori și în alte mâni... pe unele nu le-am mai regăsit, pe altele le-am făcut cadou fără niciun regret, cu sentimentul că bucuria trebuie împărțită, mereu. Există, de exemplu, o carte despre care voi scrie la un moment dat, pe care am făcut-o cadou în mai multe exeplare, chiar și pe cele 2-3 cumpărate pentru mine. Nu o mai am acasă, dar este, de fapt, și a mea.
Când am citit "Istoria romanțată a unui safari" mi-am spus: cartea aceasta nu se citește. Se simte, se aude, se miroase, se gustă, se respiră, se atinge, se ascultă, se lasă să-ți curgă prin suflet...
Este o carte vizual-olfactiv-gustativă care îmbracă în sunete, culori si arome orientale o frumoasă poveste de dragoste, aproape palpabilă, care zâmbește și doare în același timp.
Înainte de a o strecura înapoi pe raft, am deschis-o la întâmplare, așa cum fac mereu cu acele cărți care mi s-au lipit de inimă:
"Dar ochii? Ochii fără culoare, ca apa, învârteau în ei curcubeul tuturor prețioaselor, căci erau diamant neămblânzit, ca gheața, blestemat și de netopit, din adâncul smârcurilor.  Putea fi oprit doar cu mila turcoazului și decântec de malachit, dar cine știa? Cu blândețea perlei și cu soarele chilimbarului, dar cine știa? Cine se pricepea să dezlege cu credința agatei și răbdarea din hematit tot acest însemn?"

O poveste de iubire amăruie, de (re)citit în ultimele zile de septembrie indulgent...

Mai

ce lesne aruncăm cu pietre
și deseori chiar nimerim
în țintele naive, idolatre
despre care mai... nimic nu știm.
noi judecăm mai bine și mai drept,
mai ales dacă privim de sus
și credem că asa e înțelept...
Noi știm, desigur, ce e mai presus.

Preaplin de Toamnă...

toamna mi-e mai dor ca niciodată
de aspre ploi, de cărțile din vechi
ce își ascund privirea vinovată
în timp ce-mi curg prin inimă, perechi...

toamna nu uit nimic, doar mă apasă toate
când preaplinul lunii devine tot mai mic
și zâmbetul căprui cu greu îi mai răzbate
dar printre gene-mi curge câte-un pic...

Nopți ruginii

capricioasă toamnă mustind de insomnii
venind din miazănoapte și semănând furtună,
lăsând în urmă-i plânsul prin nerodite vii
în ruginii pocale învăluite-n brumă...

Strigăt plumburiu

ne strigă pe limba lor rănitele frunze
prin vântul care mușcă din umbrele
copacii-și plâng în palme zborul verde
din care până ieri priveau spre stele.

se lasă peste lume fum de liturghie
ce așteaptă în taină noi mărturisiri
și sub perdeaua deasă, plumburie
se scutură din nori bizare închipuri...

Aripi de cașmir

mi-e dragă  toamna blândă de cașmir
sub soarele ce-adoarme  in   coniac,
lăsând în urmă  și-un iz adânc de mir
pe-un fluture căprui, elegiac...

Ultimul vals

nu te grăbi

chiar de e tot mai toamnă
și-n vinul alb tresare
o frunză de pelin,
prin bucle castanii
ascund parfum de vară

și-un ultim vals calin
sperănd că ai să vii...

(Ano)Timp de inimă albastră...

Imaginează-ți o sală de spectacole, o gradină de vară , o scenă în aer liber într-o piață oarecare sau pur și simplu un aparat de radio. Poate fi orice anotimp, poate fi anotimpul tău preferat. Al meu este septembrie. Orice moment al zilei. Al meu este amurg. Imaginează-ți acum un public divers: oameni din toate colturile lumii, de toate vârstele sau profesiile, care nu se cunosc între ei. Apoi apasă play, închide ochii și lasă muzica să te inunde.
Nu-i așa că îi poți vedea pe toți zâmbind, lăcrimând sau fredonând? uniți de emoția și bucuria muzicii, singura care nu are nevoie de explicații sau de traducere în Braille.
Am crezut dintotdeauna că muzica este cea mai frumoasă dintre arte, cea mai complexă, cea mai accesibilă. Cea care are puterea de a le pune în valoare pe celelalte (teatru, film, pictură, fotografie, poezie). Sper să le transmit și copiilor mei această concepție.
Deși se studiază încă din clasele mici, nu există din păcate, cu exceptia secțiilor de profil, ceea ce s-ar putea numi o oră de educație muzicală (teoretică și auditivă) în care copiii să fie ghidați prin muzica lumii, să cunoască marii compozitori dar și alți artiști care au dăruit bucurie.
Vocea este talent, însă educația muzicală/ urechea muzicală se cultivă, se educă și perfecționează, iar muzica este o bogăție în sine, pentru totdeauna.
Primul gest (ancestral) al mamei: leganatul în brate în timp ce fredoneaza un cântec de leagăn prin care să liniștească puiul de om, copleșit de întalnirea cu lumea...
Prieten neobosit, excelent tovarăș de călătorie - fie cu trenul, cu mașina sau avionul - înțelegătoare și răbdătoare, fără să îți judece lacrimile sau bucuria, muzica este cea care înalță, dă curaj, liniștește în toate limbile pământului și la toate vârstele inimii noastre...
În vreme de bucurie sau durere, în iubire sau deznădejde, la început de luptă sau după izbândă, la ceas aniversar sau în momente de rămas bun, în glorie sau după înfrângere, înconjurați de ceilalți sau în singurătate muzica este capabilă să ne (re)dea orice stare.
Nu-i așa că uneori o singură melodie poate ține locul unui mesaj lung/ complicat sau poate mai greu de scris cuiva? O melodie cu sau fără text care să transmită exact ce simți, mai ales când știi că celălalt te va înțelege? Când ați "descoperit" poate o melodie nouă nu ați copiat link-ul și ați trimis-o mai departe cu gândul că și altora le-ar plăcea?
Una dintre cele mai firești întrebări adresate cuiva, o curiozitate înțeleasă care nu va ofensa pe nimeni și de la care ar putea începe o discuție reușită sau chiar o prietenie este: "Ce muzică asculți?"
Nu am fost niciodată membru al unui Fan club, nu sunt genul care ar merge la capătul lumii pentru un anumit artist însă din muzică îmi plac multe genuri de la noi sau de oriunde, din diverse generații și stiluri iar un top al preferințelor s-ar întinde pe câteva pagini bune pentru că (re)ascult cu plăcere foarte multe piese. Un playlist cu tot ce aș vrea să ascult ar putea părea cumva haotic, dar ar avea câte puțin din toate, sperând că pe Beethoven nu l-ar deranja să fie urmat de Adele, de exemplu.
Am, recunosc, o slăbiciune pentru folk-ul nostru și baladele rock ale altora și mă trezesc fredonându-le deseori... Dar azi, pentru că este septembrie și sâmbătă și amurg mi se lipește de timpan un refren în franceză...
On est tout simplement, simplement
Un samedi soir sur la terre
(Francis Cabrel)
(este, pur și simplu/ o seară de sâmbătă pe pământ...)

A fost...

"a fost odată" nu-i doar în povesti
ci in fiecare vară care pleacă
cu pași prelungi, maiestuosi, firești
cu gesturi largi, de tragedie greacă...

"a fost aievea"  nu e doar in vis
ci in fiecare stol care trece
spre-albastrul paradisului promis
deslușind calendare aztece

Miză

toamna - a timpului tulburătoare fiică
Cenușăreasă în haină de brocart,
rivala de temut a damelor de pică,
când în jocul lumii sorții se împart...

Nuanțe

septembrie-auriu și de visare
cu răsărituri în "café-au-lait",
cu albe crizanteme într-un Galle,
și amurguri desuete, literare...

septembrie cu dalii arămii
și suav parfum de gladiole
prin vechile grădini ruginii,
urcând tulburător în corole...

Regăsiri

mi-e toamnă prea devreme,
aproape fără voie
și așteptând suprema întâmplare
mai zăbovesc pe străzile boeme
dar mă întorc din Faust cu mirare...

mi-e parcă mult prea toamnă
prea gri și dintr-o dată,
aproape fără vină
și fără-avertizare
mă mai rostesc culori
din vara ferecată,
ce se lipesc de iris
cu încrâncenare...

"Vara cu oglinzi de rouă..."

amurg de vară suspinând
în lungi acorduri de vioară
cu albi cocori în sud zburând
spre alte nopți ce-or să ne doară...

Între primele versuri pe care le-am scris și cele de azi respiră, cu toate ale lor, un strop de copilărie, cam toată adolescența, prima tinerețe și începutul unui nou prefix... Mai bine de 25 de ani în care nu am scris continuu, dar în care nu m-am oprit niciodată cu adevărat din a o face, uneori din impuls, alteori de nevoie, mai ales în ultimii doi ani. Un sfert de secol, în care mai mult am citit decât am scris, în care mai mult am așteptat decât am trăit și am primit mai mult decât am dat.
În liceu am participat în fiecare an la un concurs de creație literară care, din fericire, există și azi: "Dor fără sațiu", pentru că poezia însăși (îmi) este atemporală, nemărginită și imperios necesară.
În vacanța de vară din primul an de studenție mă aștepta acasă un mic volum colectiv, o antologie a concursului respectiv, din anii 1994-1998. A fost o bucurie sinceră să îmi vad numele alături de ale colegilor de generație și m-am gândit deseori cum ar fi să îi revăd, să îi întreb ce/ dacă mai scriu...
Vara aceasta a fost una a emoțiilor, a revederilor, a amintirilor... 21 de ani de la liceu, 25 de la gimnaziu. Ne-am strâns, în ambele ocazii, puțini căci viața ne-a purtat spre necunoscut, pe unii foarte departe. Doar pe cei din oraș care nu au participat nu i-am înțeles - nu îi judec dar nu îi înțeleg, pentru ca mi-ar fi plăcut să fim mai mulți. Revederile au ceva special.
Nu obișnuiesc să fac bilanțuri, să trag linie sau să calculez  dar dacă mă gândec la vara care stă se se încheie, aș spune că a fost una plină, uneori pe fugă și nu neg că regret că se sfârșește, mai ales că ea închide o etapă, un număr... De curând editura m-a anunțat că tirajul Scrisorilor se apropie de final, o dovadă în plus că totul are un sfârsit, o concluzie, un epilog...
Și în ultima zi de august, a cărui lumină parcă nu e pregătită să lase locul toamnei, mă întreb ca într-un vechi refren:
"... vara cu oghlinzi de rouă
sparte sub genunchii goi,
când se rupe ziua-n două
ce s-ar face fără noi?..."

Ultimul dans

m-a luat de mână vara
cu o ultimă zvâcnire,
să ne plimbăm puțin
pe galbene alei
și m-a rugat timid,
cu glas de despărțire,
să-i port un un pic tiara
comoara, fala ei...

citeam în pașii ei înceți
o frunză de mâhnire...
și-n așteptarea ploii
Muza visând poeți
mi-a dăruit podoaba-i
- sfioasă amintire
să picure lumină,
să-alunge nori răzleți...

Încă o zi de vară

mai dă-mi pentru iubire răgaz
chiar de apusul e tot mai aproape
și pune-mi fără grabă niște jazz
într-o ceșcuță-albastră, cât încape.

mai lasă-mi din vară un acord
să mă-nvelească noaptea, în surdină,
sub vântul care suflă în tribord
când toamna melomană o sa vină...

Tu, timp

te rog să mă înveți s-aștept
am adunat atâta nerăbdare
pe drumul lung și greu și drept
ce a tot curs din calendare.

ajută-mă măcar sa uit
ce n-am stiut cu-adevărat ,
ce m-a tăcut și m-a rănit
când m-au crezut de cumpărat...

Adiere de toamnă

clapele pianului sunt
pe jumătate galbene
semn ca duhul toamnei
îmi va adulmeca
mai întâi gleznele, flămând,
apoi îmi va smulge din piept
fluturii verzi
și îi va înlocui cu unii orbi, căprui
care nu vor găsi drumul
către floarea de iris...

Previziuni

îmi picură pe tâmple lumină
dar nu mi-a fost
mai teamă nicicând
de aspra iarnă ce-o să vină,
cu triste astre prezicând
cum prea mult alb
o să ne-atingă,
din prea mult ieri
ce-a curs în azi
și cum alt vis o să se frângă
sub prea mulți "dacă"
retrograzi.

Măștile

mai pot să întomnez la tine?
am tot fugit prin anotimpuri,
m-am tot ascuns după cortine,
dar m-au tradat atâtea chipuri...

și simt cum frunza mă ajunge
prin vechi orase bizantine,
dar nimeni nu stie s-alunge
din zâmbetele cabotine.

Noi

"fii primavara mea", zâmbeai
și-ți înfloream fără rețineri
erai cireșul meu de mai,
eram apusul tău de vineri.

"nu-mi este vară fără tine"
spuneai și oarbă, te-am crezut
erai acord de sonatine,
eram parfumul nevăzut.

"nu mai am toamnă dacă pleci"
și m-ai convins cu crizanteme
erai un zeu cu brațe reci,
eram un cufăr cu poeme.

dar când prea iarnă s-a făcut
ningând haotic, complicat,
mi-ai fost zăpada ce-a durut,
ți-am fost miracolul uitat...

Foto: jenrastore.com

A fost odată vacanța de vară...

... dimineață simplă de luni. August capricios, torid.  Stăm puțin de vorbă ca "între fete" și simt în vocea ei regretul că nu peste mult timp se va termina vacanța.
Știu că nu îi pot alunga cu adevărat supărarea, așa că îi propun să facem împreună niște clătite. După ce le mănâncă pe primele două, își găsește altă preocupare. Și un gând copilăresc mă întoarce către vacanțele mele de vară de la vârsta aceea și mai târziu, când într-adevăr cele trei luni treceau mai repede ca oricare altele.
Vacanțele mele "venite cu trenul din Franța" și petrecute sub nucul bunicilor, când ziua avea nu 12 ci 24 de ore de soare, când nu ne pasa în ce zi a săptămânii sau în ce dată eram.
Seara, pe strada neastfaltată pe atunci, noi ieșeam "pe drum". Era timpul altor jocuri gălăgioase pentru care nici nu știu de unde mai aveam energie.
Și vara însăși era o poveste care se termina de-abia când se înălțau în grădină primele crizanteme, când nucile erau bune de bătut și curățat, astfel încât în primele zile de școală măinile noastre încă mai aveau urme de verde.
Iar toamna prelungă a început când bunicii nu au mai fost.
Apoi, mai târziu, verile petrecute la Tronari, loc în care timpul se măsura doar între laptele alb al dimineții și galbenul din mămăliga de seară, răstimp în care mereu găseam ceva de făcut, de spus, de visat. Viața oamenilor locului, printre dealurile domoale sau muchiile abrupte, unde natura trebuie trebuie mereu îmblânzită, nu a fost niciodată ușoară. Printre atâtea consoane, rostogolite de pârâurile reci de munte, numele satului îmi așază azi în suflet cu o tulburătoare melancolie, chipuri și voci, gusturi și arome. Frânturi de viață.
Evocându-le acum, la timpul trecut, o umbră de tristețe îmi învăluie amintirile.
Citeam mult în grădină și priveam printre margaretele crescute la întâmplare, cerul senin.
Îmi imaginam mult și poate că adunam emoții care aveau să devină mai târziu scrisori și versuri, așteptări și nostalgii, păstrând mereu viu miracolul primei iubiri...
Acolo, sus în grădină - urcuș care cerea un strop de efort, acolo unde începea linia orizontului și privirea cuprindea satele răspândite pe coaste, pădurea și apa Buzăului, totul mi se părea posibil.
Acolo am aflat că omleta se mai numește și prăjitură. Acolo cartofii aveau un gust pe care nici nu l-am mai regăsit, nici nu am putut să-l reproduc, deși cumva îmi aminteam ingredientele. Ceva nu făceam bine sau Ceva lipsea sau pur și simplu nu mai eram acolo. Poate din același motiv apa era altfel, mai bună, mai rece, mai de preț.
Vacanța mai avea avea gust de mere noi, de coarne aspre, necoapte încă și mirosea a fân care trebuia întors și strâns după niște reguli pe care nu mă oboseam să le înțeleg, așa cum de altfel toate aveau reguli nescrise care ghida viața într-un firesc de necontestat.
Atunci la granița dintre copilărie și adolescență, vara avea gust de vacanță, de libertate.

În memoria mătușii mele Gina Urmuzache, care a știut să ne fie în același timp și bunica pe care nu apucasem să o cunoaștem.

Silabe neștiute

ți-am scris
și n-am primit răspuns.
dar știu că tu m-ai neuitat,
că-ntr-un dor nebun, nespus,
mi-ai scris metafore-n hiat.

te-am căutat febril, o vreme
și tu ai fost de negăsit
dar știu că îmi șopteai morfeme
prin vântul trist, neauzit...

Mens sana...

suntem bolnavi de sărăcie
dar nu doar banii ne lipsesc,
un ultim strop de omenie
ne-ar vindeca de-acest grotesc.

suntem bolnavi de delăsare
de nu-i al nostru nu ne pasă,
și răul e ca o tumoare
ce-a devenit contagioasă...

Dorință

ce mici sunteți acum
în paturile voastre curate,
în care eu vă învelesc
cu privirea
și cu încă o poveste
la finalul căreia binele
se luptă aprig
să învingă.

sper doar să vă învăț
să nu vă temeți
și să strigați mai tare decât mine
să cereți mai mult
și să judecați mai aspru
pentru ca în poveștile voastre
binele să învingă mereu,
pe limba lui
și mai ușor.

Fiat justitia et pereat mundus

ce țară tristă, condamnată la minciună,
în care suntem toți vizibil ocupați
și tot mereu e unul gata să ne spună:
"știm că sunteți destui dornici să ne votați."

ce țară gri, răpusă sub coduri de furtună,
în care tot mai des doar morții-s vinovați.
însă lor nu le este rușine să ne spună:
"sunteți oricum prea mulți, deci liberi să plecați."

De facto...

Istoria ne cere o urmă de decență,
Eroii își reclamă dreptul la mândrie!
Pretindem că ne doare însă în esență
"Deșteaptă-te române" e doar o poezie...

O noapte în Montmartre

"să mai bem o cafea" ,
mi-a spus Picasso
într-o noapte în care
nici el, nici eu
nu puteam să dormim.
Încă o cafea ar fi prea mult
chiar și pentru un răzvrătit ca tine,
dar n-am îndrăznit să-i spun asta
cu voce tare
(deși insistase cândva
să ne spunem pe nume).
a băut-o în fix douăzeci și trei
de minute,
apoi a plecat grăbit
să se întâlnească cu o femeie
cu ceas.

(fotografie : Jacqueline cu flori, Pablo Picasso, 1954)

Quo vadis?

ne uităm la viață ca la un spectacol
de circ, de dans, de mimă sau poate de magie
- mai facem un scenariu, mai scriem o regie
și-n ultimă instanță mai cerem un miracol...

ne facem cruci prelungi și ne scuipăm în sân
și mai închidem ochii, mai trecem cu vederea
dar nici nu mai știm bine cine se vrea stăpân
ce preț are biletul, ce grea e decăderea...

Strigăt

ne facem bine doar cu sânge
cu frici și urlet și durere
Golgota nu ne mai ajunge
și morții îi plătim cât cere.

haideți să facem iarăși
din OM un substantiv
și să-l rostim cu sete,
mai tare, răspicat!
că-i de prea multă vreme
un simplu adjectiv
ce ne îngroapă de vie țara.
Și-i păcat.

Îngerul a țipat

cine-o să mai salveze țara asta care

se-acoperă mereu cu o durere grea, 

în care ni se cere o "altă intrebare" 

și însuși Dumnezeu ar demisiona...

Prețul corect

Cred că oamenii ar fi în stare să iasă pe stradă cu etichetele la vedere, pentru a arăta lumii întregi cât de valoroși sunt - adică cât costă tot ceea ce poartă în momentul respectiv (haine, bijuterii), mașina parcată în fața restaurantului/ blocului, mâncarea pe care au comandat-o, telefonul scump pe care îl pun ostentativ pe masă, ultima poșetă în tendințe sau excursia din care tocmai s-au întors.
Investim nebunește în aproape tot ce nu contează cu adevărat și mai grav, îi învățăm și pe copii să facă la fel.
Am senzația că întrebarea noastră preferată a devenit  :"Cât costă?"
Hainuțele lor nu sunt suficient de frumoase dacă nu au brand, bicicletele lor nu sunt destul de bune dacă nu sunt de firmă, jucăriile sunt mai haioase doar dacă sunt cumparate de la Mall.
Iar bietului trup îi dedicăm mai mult decât ar avea nevoie.
Mai mult mâncăm decât citim, mai mult ne admirăm în oglinzi decât ne privim semenii în ochi, mai des ne face selfie-uri decât privim nu cu ochii ci cu inima o frântură de viață...
Nici măcar în călătorii/ vacanțe nu scăpăm de aceste metehne. Și unii mai cred că asta i-ar scuti de interacțiunea firească cu cei care nu sunt la nivelul lor.
Din afară totul trebuie să fie frumos, poleit, să arate grozav, să convingă, de parcă la final am primi calificativ/ notă și în funcție de asta am fi primiți sau exclusi din anumite cercuri: "Nota 3,14, poți să pleci, nu ești destul de cool pentru noi" sau "Nota 10, bravo, ești cel mai valoros din gașcă". Clar, nu ne permitem să fim mai prejos.
Ne purtăm de parcă am fi listați la bursă și trebuie să avem o bună cotă de piață. Exponate dezirabile. De vânzare.
Lăsăm mult în urmă mintea, spiritul, sufletul ... poate singurul care ne-ar putea aduce un strop de nemurire căci el nu se vede și prin urmare nu prea contează. Nu ne mai obosim să îl îmbăcăm, să îl mobilăm adecvat, să îl hrănim cu bine și frumos. Să lăsăm urme. Nu ne mai pasă. Nu (mai) rentează.
Și când realizăm că am fost condamnați la viață doar o singură dată și că prețul a fost prea mare, deja ni s-a făcut târziu.
"Timpul vieții ni-i scurt/ hai să-l facem curat..."