Sarea sufletelor noastre

În copilărie, nu înțelegeam deloc povestea "Sarea în bucate"...nici răspunsurile fetelor mai mari ale Împăratului nu mi se păreau potrivite, dar mai ales al celei mai mici dintre fiice mă contraria...probabil că la aceeași întrebare aș fi răspuns: "cât un copac sequoia!", căci aflasem că ar fi cel mai înalt copac din lume, iar dragostea trebuia neaparat să inspire ceva maiestuos. Mierea, zahărul și sarea îmi păreau atunci lucruri banale, de găsit in orice casă și fară legătură cu sentimentele oamenilor.
Cu timpul, am învățat că toate fiicele Împăratului aveau în felul lor dreptate, că mierea și zahărul ne fac mai zâmbitori, ca dragostea te face să fii mai bun, că dulciurile sunt îndrăgite de majoritatea oamenilor și că nimic nu e mai grozav decât un strop de miere aurie într-un ceai aromat...
Dar cu mezina este altă poveste. Poate fară să știe, ea a răspuns cel mai aproape de Adevăr.
Iubirea este sare: lacrimi de bucurie sau de tristețe, lacrimi de dor, de mâhnire, de emoție, de bun rămas, de fericire... primul gest pe care îl facem pe lume sunt lacrimile noastre sărate amestecate cu  lacrimile de emoții nesfârâșite ale mamei, care va plânge mult, pentru fiecare strop al sufletului picurat în tine.
Iar în momentele noastre cele mai sincere, sarea lacrimilor ne inunda ochii, obrajii, inima.
Lacrimile eșecului, ale durerii,  lacrimile începutului, ale dezamăgirii, lacrimile reușitelor, ale tăcerilor nerostite lacrimi...
Și atunci, când tragi linie, lacrimile grele ale despărțirii, ale regretelor, ale timpului niciodată regăsit, niciodată de-ajuns.
Da, timpul m-a învățat gustul lacrimilor.

***
fereastră spartă.
Poftiți, Domnișoară Singuratate,
nu vă mai ascundeți.

sub cioburi,
se vede sufletul.

ps. într-un top personal al melodiilor preferate Eric Clapton ar fi cu siguranță în primii 10...