A fost odată vacanța de vară...

... dimineață simplă de luni. August capricios, torid.  Stăm puțin de vorbă ca "între fete" și simt în vocea ei regretul că nu peste mult timp se va termina vacanța.
Știu că nu îi pot alunga cu adevărat supărarea, așa că îi propun să facem împreună niște clătite. După ce le mănâncă pe primele două, își găsește altă preocupare. Și un gând copilăresc mă întoarce către vacanțele mele de vară de la vârsta aceea și mai târziu, când într-adevăr cele trei luni treceau mai repede ca oricare altele.
Vacanțele mele "venite cu trenul din Franța" și petrecute sub nucul bunicilor, când ziua avea nu 12 ci 24 de ore de soare, când nu ne pasa în ce zi a săptămânii sau în ce dată eram.
Seara, pe strada neastfaltată pe atunci, noi ieșeam "pe drum". Era timpul altor jocuri gălăgioase pentru care nici nu știu de unde mai aveam energie.
Și vara însăși era o poveste care se termina de-abia când se înălțau în grădină primele crizanteme, când nucile erau bune de bătut și curățat, astfel încât în primele zile de școală măinile noastre încă mai aveau urme de verde.
Iar toamna prelungă a început când bunicii nu au mai fost.
Apoi, mai târziu, verile petrecute la Tronari, loc în care timpul se măsura doar între laptele alb al dimineții și galbenul din mămăliga de seară, răstimp în care mereu găseam ceva de făcut, de spus, de visat. Viața oamenilor locului, printre dealurile domoale sau muchiile abrupte, unde natura trebuie trebuie mereu îmblânzită, nu a fost niciodată ușoară. Printre atâtea consoane, rostogolite de pârâurile reci de munte, numele satului îmi așază azi în suflet cu o tulburătoare melancolie, chipuri și voci, gusturi și arome. Frânturi de viață.
Evocându-le acum, la timpul trecut, o umbră de tristețe îmi învăluie amintirile.
Citeam mult în grădină și priveam printre margaretele crescute la întâmplare, cerul senin.
Îmi imaginam mult și poate că adunam emoții care aveau să devină mai târziu scrisori și versuri, așteptări și nostalgii, păstrând mereu viu miracolul primei iubiri...
Acolo, sus în grădină - urcuș care cerea un strop de efort, acolo unde începea linia orizontului și privirea cuprindea satele răspândite pe coaste, pădurea și apa Buzăului, totul mi se părea posibil.
Acolo am aflat că omleta se mai numește și prăjitură. Acolo cartofii aveau un gust pe care nici nu l-am mai regăsit, nici nu am putut să-l reproduc, deși cumva îmi aminteam ingredientele. Ceva nu făceam bine sau Ceva lipsea sau pur și simplu nu mai eram acolo. Poate din același motiv apa era altfel, mai bună, mai rece, mai de preț.
Vacanța mai avea avea gust de mere noi, de coarne aspre, necoapte încă și mirosea a fân care trebuia întors și strâns după niște reguli pe care nu mă oboseam să le înțeleg, așa cum de altfel toate aveau reguli nescrise care ghida viața într-un firesc de necontestat.
Atunci la granița dintre copilărie și adolescență, vara avea gust de vacanță, de libertate.

În memoria mătușii mele Gina Urmuzache, care a știut să ne fie în același timp și bunica pe care nu apucasem să o cunoaștem.