Cum l-am "întâlnit" pe Petru Creția

Primăvara invadase Sala Amfiteatrului... m-am așezat ca de obicei la fereastră, undeva la mijlocul sălii, pentru a mă pierde printre restul studenților îndreptățiți să fie acolo.
Pe măsură ce locurile începeau să se ocupe, mi-am dat seama că primăvara venise într-adevăr, umplându-mi ochii cu imaginea copleșitoare a magnoliilor din curtea interioară a Universității... un amestec superb de alb-roz și verde crud, plutind parcă amețitor de înalt, către cer. Îi mai văzusem prin oraș și mă tulburase silueta lor impecabilă, princiară, însă nu-mi imaginasem că se pot înalța atât de mult, atingându-mi privirea, ca un nou coleg de grupă sau poate doar întâmplător insinuat, fără să-și dea seama că este imposibil să treacă neobservat, cu ramurile-i zvelte, pe care cerul picurase dintotdeauna stropi de apă vie.
Vocea profesorului m-a trezit din visare... își începusul cursul cu un fragment care se potrivea perfect cu lumina blândă din Amfiteatru, cu primăvara nouă din inima mea, cu silueta maiestuoasă a magnoliei.
Profesorul ne vorbea admirativ (cum altfel?) despre Petru Creția, îndemnându-ne să-l citim cu atenție, să-i descoperim "Norii", "Luminile si umbrele sufletului"...
După curs, m-am oprit la bibilotecă, sperând să-l fac pe studentul "de serviciu" să înțeleagă că deși nu am legitimația potrivită, nu am intenția de a face vreun rău lui/cărților:
"Ești colegă cu noi?"
"Nu, dar chiar vreau să citesc cartea asta."
"De unde ai auzit de acest autor?"
"De la cursul de Literatura contemporana de azi",  i-am raspuns sincer, ca la școală, sperând că "intergatoriul" se va sfârsi curând și voi primi cartea.
"Deci nu doar că vrei cărti de la noi, mergi și la cursurile noastre", îmi zâmbi el amuzat cumva de situație, aducandu-mi totuși din depozit "Poezia", cu mențiunea că o pot lua doar în sala de Lectură... am urcat un pic dezamagită la locul "meu" din sală, sperând să am timp să citesc cât mai mult din cartea care dăruia suflet... sala de lectură care îmi devenise atât de dragă, ca un refugiu necesar, în care mă aștepta mereu locul de la fereastră - de unde toate anotimpurile se vedeau altfel... "Poezie, Tebă cu o sută de porți, cu o sută de flăcări, cetate etern opulentă, etern jefuită,prădată de hoți singuratici, sub un cer nemilos... Poezie, arhaic și umed Olimp..."
Cumva, cu promisiunea fermă că luni dimineața voi înapoia cartea în bună stare, studentul de la Litere mi-a dat voie să o iau acasă... i-am transcris toate paginile, într-un caiet cu foi veline, cu emoție si teama de a nu pierde vreun paragraf... da, primăvara venise cu două nopți albe, cu magnolii despletite, cu litere rotunde, aproape școlărești, cu bucuria și emoția întâlnirii unui suflet nemărginit.