La început au fost stropi de cafea. Picături pe care bunica mă lăsa să îi gust din ceașca ei mică...nu cred că aveam mai mult de 3-4 ani dar știu că mă fascinau în egală măsură mirosul și gustul ei. Probabil mama nu era foarte încântată că încep să am astfel de obiceiuri la vârsta aceea, dar îmi îngăduia alintul bunicii... "cum aș putea întoarce copilul care-am fost?"
Prin liceu (din nou, cred că mama nu era prea bucuroasă) am decis (cu voia ei, totuși) să beau uneori cafea, apoi tot mai des și la un moment dat, zilnic - ca orice viciu care se cerea...îndelung exersat.
Am avut, în timp, tot felul de cești, cănuțe și căni doar ale mele, multe primite cadou de la prieteni dragi...pe unele le-am purtat cu mine mereu, sute și sute de kilometri, protejându-le, ori de căte ori viața o cerea...cu linii zvelte sau robuste, cu desene delicate sau haioase, cu povești romantice sau amuzante, din Regate de demult sau dintotdeauna. În oglinda lor mi-am făcut iluzii, am avut așteptări, emoții sau temeri...pe multe le am și acum aproape, ca pe niște martori tăcuți ai unor pași pe care nici nu pot și nici nu vreau să-i întorc: "...sunt aripa deschisă spre plecare/ a păsării întoarsă dintr-un zbor."
De ceva timp însă, dimineața începe cu o cană cu maci. Uneori în tihnă, deseori în grabă, iar cafeaua și macii ei par că știu totul despre mine, însoțindu-mi lecturile, muzica preferată, încercările scrisului, alungănd nori sau privind răsărituri. Nu (mai) e doar viciu în sensul strict al cuvântului,căci este între noi o prietenie "de o viață", în care doar două perioade mai lungi ne-au îndepărtat, cu bucurie.
Poate toți avem câte o "cană cu maci", sau poate doar femeile au nevoie de astfel de obiecte/ motive, atașându-se de ele, deslușind simboluri, deși mai toate știu că nu doar formele contează., ca puzzle-ul este uneori complicat.
Da, chiar cred că în tăcerile prelungi ale unei căni de cafea, poți găsi răspunsuri.
Sau măcar un strop de curaj, pentru o altă zi în care totul pare posibil.
Asa este! Memoria e fascinanta! Si cand te gandesti ca doar 10% foloseste creierul din capacitatea lui de a gandi si memora, stai si te intrebi, oare ce ne-a rezervat Creatorul? Poate ca ne-a inzestrat cu aceasta capacitate uimitoare, pregatindu-ne pentru viitor. Vin vesti dinspre oamenii de stiinta ca, ADN-ul poate fi schimbat, ca prin modificarea acestuia se va prelungi speranta de viata, aceasta ajungand mai intai pe la 120 ani, apoi din ce in ce mai mare, pana cand vom deveni nemuritori. Avand in vedere aceste considerente, inteleg pentru ce aceasta inzestrare. Cu privire la faptul ca doar unele intamplari, obiecte, placute sau nu, ni s-au intiparit in memorie, pot sa cred ca a fost vorba doar de cele care ne-au marcat mai mult in periplul nostru prin viata si doar atat cat a fost necesar pentru a nu depasi "setarile" creierasului de a inmagazina doar ce este necesar, in limita procentului de 10%. Desigur, au fost si trairi sau intamplari neplacute, pe care le-am dorit uitate, imediat dupa finalizarea lor. Si asa s-a intamplat. Insa, viciile dragute, ca cel mentionat de tine (cu alintaroma), cu sau fara voia ta, a fost inregistrat si redat ulterior, printr-o insiruire de cuvinte magice. Viata e frumoasa!
RăspundețiȘtergere