Inima din bradul de Crăciun

Portocalele se rostogoliseră pe câmpul rece, prin zăpada viscolită...Își simțea lacrimile calde, își auzea bataile inimii, simțea pamântul înghețat, auzea clar strigătul mamei, dar din cauza șocului nu putea articula niciun sunet...ar fi vrut, în ciuda durerii care îi sfredelea umărul, să îi spună că e bine, că repiră. Însă vocea nu voia să o asculte. Încercă să ridice mâna, dar nici ea nu voia să asculte.  Ceața se mai ridicase un pic, dar aerul era înghețat..."aer de Crăciun", își spuse copila și privi iar protocalele rostogolite haotic, printre rămășițele tulpinilor de porumb, apoi cerul.
Obosită, închise ochii doar o clipă...
Era deja seară când ajunse acasă, era liniște, dar tot Crăciun. Umărul o durea parcă mai puțin, semn că medicul din camera de gardă făcuse treabă bună cu bandajul, căci din fericire era doar dizlocat, nu fracturat.
Ar fi desfăcut o portocală dar toate rămăseseră în zăpadă.
Cu câteva zile în urmă împodobise și acasă bradul, chiar dacă știa că nu va fi acolo până în primele zile de ianuarie. Printre ornamente se strecuraseră, ca în fiecare an și globuri mai vechi, unele chiar de când era mică..."ce mult a trecut de atunci"... Acum avea aproape 14 ani și încă nu voia să renunțe la amintirile copilăriei. Dintre ele îi zâmbea senin globul roșu în formă de inimă și fata se gândi că toți brazii împodobiți ar trebui să aibă una...

ps. povestea e reală, dintr-o zi veche și albă de Crăciun...La fel și bradul, globul, amintirile, portocalele, inima...