dezleaga-mă de flori
pierdute-n lumea toată,
descântă-mă de focuri
ce au mocnit mereu
mai lasa-mă să zbor înalt,
încă o dată,
acolo unde singur,
plânge Prometeu!
am totul când luna se aprinde
și sunt nimic când zorii
mă apun
iar dimineata albă
de tâmple mă cuprinde
dar nu mai am petale să îi spun...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu