Ex silentio

nu stiu sa pierd, desi m-ai învatat...
în nopți înfiorate sub degete de Midas
când frunze aurii în păr mi-ai agățat
dar peste-nchipuiri doar iarnă s-a lasat

                                     

Rugă iernii

ia-mă iarnă-ntr-o plimbare
și ne-om cățara, tiptil,
pe o stea din Carul Mare
să-i fur râsul de copil....

ia-mă iarnă după umeri
când răsare luna plină,
uită plânsul să mi-l numeri
picură-mi din ochi lumină!

ia-mă iarnă la-ntrebări,
cere-mi dreapta socoteală
ostoieste-mi din mirări,
pune-mi anii la-ndoială...

iartă-mi iarnă răzvrătirea

și de-om pune rămășag,

tu să îmi alini mâhnirea

de a pierde ce mi-e drag

Marile așteptări...

sunt prima ciornă plină de greșeli

și dinadins rămasă  netranscrisă

sunt liniștea cuprinsă de-ndoieli,

deși pedeapsa ti-e deja prescisă

sunt chipul care umple-același gol
și cu gesturi simple, nebunești
își caută febril, stăruitor un rol...
în nemurirea ce-am sperat că ești

Enarmonie...

ne găseste iarna închiși în aforisme,
iubirea noastră-i tot mai versatilă
ca un duet ce-abundă de melisme,
pe-o veche partitură fără apostilă...

Retorică

de ce ții iarnă într-adevăr să vii?
mi-ar mai trebui un veac de toamnă
să vindec fluturii rămași în colivii,
ce în plânsul lumii nu pot să adoarmă 

Petale de lumină

sunt șapte anotimpuri despletite 
și toamna mă scrie în patru dintre ele
pecetluind scrisori cu flori de imortele
dar azi  penița-i este pe sfârșite...

Floarea de departe

 

sunt cântul așteptând în manuscris,

sunt șoaptă pe un zbor de gărgăriță,
sunt bulbul prigonit demult din paradis
din care-a răsărit zâmbind o... craciuniță

ps. ultimul vers era inițial ... a răsărit o lalea pestriță, dar azi a "apărut" în biroul meu o crăciuniță și l-am adaptat. E-n aer iz de iarnă...

Toamna, la final

pe tine cine te-a trădat, toamnă fără ploi,
deși pe rând ți-a sărutat toti copacii goi?
pe tine cine te-a uitat la margine de sat,
când îngerul de veghe în grabă i-a plecat?

Aripi de lumină

urcă toaca în murmurul de stoluri
când soarele se scaldă-n vin regal,
și freamătă lumina în tainice ocoluri

răstignind apusul pe cerul monahal

Inima toamnei

Sunt un om norocos. Nu am stiu mereu asta, nu am crezut-o mereu, nu am înțeles-o întotdeauna. Acum stiu.

Undeva la finalul anilor '90, încurajată de profesorii de la vremea respectivă am mers în fiecare an la Urziceni pentru a participa la Concursul "Dor fără sațiu" cu bucuria adolescentului de a simți că face parte dintre cei care pentru care cuvintele au aripi.

Pentru mulțti ani, cu rare excepții, deși am continuat să scriu, nu am mai participat la astfel de evenimente însă mi-am făcut curaj să încep blogul, apoi să public.
Anul trecut, cam pe vremea aceasta, intrasem într-o rutină oarecum firească a vieții provocată mai ales de regulile noilor timpuri în care izolarea a devenit starea fizică și sufletească obișnuită. 

Am simțit atunci nevoia să scriu mai mult, să împart cuvintele cu ceilalți nu doar pe pagina mea de Facebook sau pe blog. Am trimis un scurt mesaj unor oameni din oraș care ar fi putut fi interesați de asta, fără a cere o răsplată ci pur și simplu propunându-le spre publicare câteva texte. Cei mai mulți nu mi-au răspuns deloc, alții m-au refuzat politicos, iar singura revistă de profil de la noi s-a supărat că nu am trimis textele în word ci în pdf, apoi am stabilit de comun acord ca nu suntem pe aceeasi lungime de undă și mi-am spus că poate nu este cazul să mă rog de nimeni, fiecare știe mai bine ce/ cine trebuie/ merită publicat. Și o vreme m-am întors la rutină însă am continuat să scriu, pentru că nu îmi pot imagina rutina altfel, chiar dacă (încă) nu înțeleg orgoliile și încrâncenările în poezie.

În primăvară am prins un strop de curaj și într-o sâmbătă mi-a trecut princ cap să arunc o privire pe site-urile de profil să văd ce se mai întamplă în acest domeniu, ce concursuri literare se mai organizează. 

M-am bucurat să văd că unul avea să se întample acasă, deși mi s-a părut puțin ciudat să ai voie să înscrii o singură poezie. Cea pe care am trimis-o a câștigat Premiul al III-lea. Și m-am întrebat dacă pot mai mult. Așa am ajuns la Sebeș. Va râmâne, cred, cel mai neașteptat, important și drag premiu al meu. Din acel moment lucrurile s-au legat altfel în literatură... versurile mele au aparut în câteva antologii, au ieșit de la tipar Ispitele, iar o editură m-a invitat să le trimit noul manuscris când voi avea o formă finală a lui. Poate în primăvară.

Deunăzi am primit 2 exemplare din cel mai recent număr al revistei trimestriale Litera 13 care imi găzduieste poeziile de ceva timp... Pe pagina 18 se aștern cu emoție 4 dintre ele. Ediția în pdf poate fi citită aici. Poate acasă, unde mi-ar fi plăcut să scriu, nu mai este loc și pentru mine dar nu mai necăjesc din cauza asta. Acum știu că sunt un om cu adevărat norocos.

Și vă rog să mă credeți... dacă ești puțin atent, pe o alee sau o stradă mai puțin aglomerată poți să auzi inima toamnei...

Rugă toamnei

rămâi o vreme, toamnă renegată
mai zăbovește-n câteva icoane...
și răzgândește clipa-nlacrimată
nisipul din clepsidră să răstoarne

***

e-o  zi atât de frumoasă 
și-atâta moarte-i în jur...
și-o vină prea grea ne apasă 
prin toamna făr'de cusur...

L'automne, vraiment

e doar o altă toamnă, în care-ți sunt străină 
și mă iubești mai mult în modul subjonctiv

dar nu mă mai auzi cum fredonez lumină,
nici când prea-ncet, îți strig: attend, j'arrive!

Ploi fără glas

mă tace lumina uitată în nori 
mă doare tăcerea din ultima iarnă 
sub ploile gri mai tare mă dori...
iar cerul e gata cerneală să cearnă

așa puțină toamnă mi-a rămas...
nu mai vreau cu timpul s-o împart
doar umbra mă urmează fără glas
în vechea-i pelerină din brocart...

Ferestre arămii

îmi picură timpul blues la ferestre, 
în tonuri domoale de verde-arămiu 
și lasă sub frunze o nouă poveste...
dar în toamna noastră s-a făcut târziu