Să mai (și) citim, așadar!

La început a fost Alfabetul. Nu știu de ce, probabil pentru că nu era moda pe atunci, poate și pentru că cei din generația mea începeau școala în jurul vârstei de 6 ani, când am intrat în clasa I, încă nu știam să citesc și să scriu. Poate (și) de aceea am îndrăgit cu adevărat Abecedarul - "cea mai cutremurătoare de conștiință carte " și mi-am adorat Învățătoarea: încă tânără, frumoasă, cu privirea verde, uneori severă dar hotărâtă să facă din noi elevi buni. În anii aceia senini, în care nu aveam distracțiile cu ecrane complicate ale copiilor de azi, mi-am făcut din lectură un prieten.
De-abia în adolescență am început, timid, să scriu versuri (vă mulțumesc, domnule
Marcel Fotache, că m-ați încurajat să scriu, că m-ați pregătit la un moment dat pentru "Națională", deși nu îmi erați profesor la clasă). Mult mai târziu, am început, rugată de prieteni, fără pretenția că voi scrie ceva "nemaivăzut", acest blog-jurnal. Recunosc: este mult mai ușor să citești decât să scrii. Este greu să îți pui sufletul pe hârtie/ monitor. Și uneori simt nevoia să mă întorc cu o oarecare sfială către versuri...
 Ne plangem tot mai des că adolescenții și copiii de azi nu mai citesc aproape deloc. Dar noi, adultii, cât/ ce mai citim? Câți dintre noi le suntem exemplul concret al faptei, nu al vorbei? De câte ori pe săptămână/ lună(?) ne văd copiii noștri citind? Când am cumpărat/ împrumutat/ dăruit ultima dată o carte? Ce-i drept, nici timpul liber nu ne este suficient, griji avem destule și lectura nu mai poate fi o prioritate. Iar eu nu pot să-i sfătuiesc pe părinți. Nu îmi permit, nu am dreptul. Ei sunt adulți și știu mai bine ce fac în/ cu viețile lor.
Eu vin, vorba cântecului "cu un sfat omenos", cu o rugăminte sinceră, pentru tine, în speranța că vei citi:
Copile drag, mai mic sau mai mare - poate la început de adolescență -  dacă ai ajuns să citești rândurile acestea din întâmplare sau ți le-a recomandat cineva acum, când vacanța de vară e pe sfârșite, te rog să mă crezi că cel mai mare bine pe care ți-l poți face azi și de acum încolo este să citești, să te informezi, să înveți, să călătorești. Cărțile sunt și un mijloc minunat de călătorie în toate colțurile lumii iar imaginația un dar prețios. Învață o limbă străină, mergi la un club/ cerc/ atelier, fă-ți un hobby, practică un sport care îți place.
Multe din aceste activități sunt gratuite, spre deosebire de telefoanele performante sau alte distracții.
Niciodată nu vei mai avea timp pentru citit și învățat ceva nou cu bucurie, așa cum ai acum. Știu că ai lecturile obligatorii, impuse de programele școlare care, ai dreptate, n-au mai fost revizuite și adaptate timpurilor de ani buni, dar vei vedea, unele chiar au rostul lor. Acum ai, chiar dacă nu iți dai seama, un lux pe care cândva îl vei pierde prin rutina vieții: acela de a citi cu/ de drag, în ritmul tău. Crede-mă, cititul nu doare. Lipsa lecturilor insă, doare și uneori poate avea consecințe pe termen lung. Ai la îndemână o mulțime de surse, de cărți pentru toate vârstele, pentru toate etapele vieții, în toate limbile pământului, fie ele pe hârtie sau pe suport electronic. Fă-ți bucuria de a descoperi o parte din ele, căci ce înveți acum, ce vei parcurge cu mintea, ochii și sufletul tău nu iți va putea lua nimeni, niciodată. Și dacă ai suficientă răbdare, orice carte citită îți va fi utilă cândva.
Nici eu nu am citit totul și nici nu este posibil. Poate trebuia să fac mai mult și uneori îmi reproșez asta. Dar încerc, când viața de om mare îmi permite, să repar câte ceva. Timpul m-a învățat că o dimineață încă însorită, în compania unei cărți bune, este o bucurie simplă, dar de neînlocuit.
Să mai (și) citim, așadar!

PS. astazi am căutat, găsit, salvat şi "răsfoit" cu emoṭie Abecedarul copilăriei mele... Şi un gând curat mă duce către zâmbetul Doamnei Învăṭător Irina Andreescu.