Eșarfe de albastru

... soarele se înălța timid printre norii din care cu o seară în urmă plouase torențial.
Nu era nevoie de umbrelă, așa că își așezase rogojina mult în capătul plajei aglomerate; mersese o vreme pe țărm pentru a găsi un loc cât mai ferit de zgomotul stațiunii, deși sfârșitul verii era aproape.
Marea i se părea (și) mai frumoasă când era liniște, când se auzeau doar pescărușii și nici un negustor ambulant nu le tulbura zborul.
Răsfoise o carte dar simțise nevoia să își lase mintea liberă, printre valurile care se mai domoliseră, semn că în și în larg furtuna trecuse.... își acoperi fața cu pălăria albă, cu boruri largi și închise ochii.
Nici nu își dăduse seama că cineva se apropiase până când nu auzi vocea ca de clopoțel: "Nu vă supărați, v-am adus pălăria, o luase vântul".....îi spuse copila care nu părea să aibă mai mult de 9-10 ani. O privi de jos în sus cu mirare și se întrebă dacă nu cumva visează, căci fetița avea privirea nefiresc de albastră, de parcă până atunci privise doar cerul.
Se ridică de pe cearceaf fără să iși ia ochii de la făptura înăltuță, cu bucle castanii, îmbrăcată cu o rochiță albă, care o acoperea aproape până la glezne...
"Mulțumesc!" îi spuse ea zâmbind, "ar fi fost neplăcut să o pierd".
"Vă înțeleg, răspune copila serioasă și eu credeam că l-am pierdut pe Albatros.
Ți-ai pierdut cățelul? a fugit apoi a venit înapoi? o întrebă ușor amuzată la gândul că doar un copil și-ar putea numi animăluțul Albatros.
"Cățelul? oh, nu", zise copila de data aceasta zâmbind. "Albatros este zmeul curajos - ieri  l-am înălțat puțin prea sus și credeam că l-am pierdut, dar vântul l-a ajutat să se întoarcă la mine.
Uneori vântul repară tot", mai rosti ea peste umăr, apoi alergă departe, către o umbrelă mare, colorată; o urmări cu privirea până când doar urmele pașilor i se mai vedeau pe nisip. Se apropie de țărm... apa era încă rece, dar norii se risipiseră. În depărtare, o siluetă albă, de-abia perceptibilă înălța, ajutată de vântul căldut, aripi curajoase, perfecte...
"Zbor infinit", rosti pentru sine și un refren de demult îi inundă inima.... "nisipul fin a oftat,
/zâmbește-n el o urmă de păcat..."