Omnia mea mecum porto (sau nostalgii de primăvară)

Se spune că timpul este singurul în măsură să așeze lucrurile la locul lor, să le dea valoare, să le dea sens, să le prefacă-n mari bucurii. Se mai spune și că tinerețea este vârsta veșnică a sufletului, dacă ești îndeajuns de înțelept să o păstrezi.
Da, Timpul vindecă, uită, șlefuiește, alină, estompează, înțelege, împlinește, crede, găsește răspunsuri și soluții. Iartă.
Poate că nostalgia e o stare specifică maturității, deși un adolescent de liceu își poate aminti cu oarecare melancolie de jocurile copilăriei. Subiectivă, memoria ne întoarce deseori în momentele noastre dragi, încă vii.
Și atunci ți se face dor de curtea bunicilor, de vacanța mare, de mere roșii culese de mâinile tale și mâncate pe loc, de un serial animat, de scrisorile în franceză, de telefonul cu monede, de emoțiile examenelor, de tramvaiul 4, de versuri albe și prieteni de departe.
Rabdarea însă este o virtute care se învață greu sau deloc.
Ne dorim să trăim mult, dar să nu îmbătrânim. Cerem a doua (a n-a) șansă însă nu facem nimic diferit în esență. Așteptăm naivi ca lumea să se schimbe pentru noi.
Suntem mult mai dispuși să fim complimentați pentru fleacuri decât criticați pentru ceea ce contează. Sau, mai grav, credem că știm totul despre toate, că nu mai avem nimic de învățat. Punem preț pe orice, crezând că totul se poate cumpăra, dar uităm să investim în noi și în ceilalți ce e nevoie cu adevărat: Timp.
Învățăm târziu sau niciodată că tot ceea ce avem purtăm cu noi, în noi. Că putem pierde totul într-o clipă, dar că ceea ce știm, simțim, vedem și gândim este tot ceea ce contează. Că nimeni nu ne poate lua ce am învățat, am citit și văzut. Cu mintea, cu ochii, cu sufletul. Că nu ar trebui să permitem nimănui să ne eticheteze în grabă. Și că avem întotdeauna dreptul la propriile opinii.