Mintea (oftând): De data asta ce mai e?
Ți-am trimis o invitație în grupul meu de inimi dragi, oare chiar n-ai văzut-o?
Cum să nu, dar am decis să o ignor. Tu nu faci asta niciodată?
Rareori... și mereu regret...
Eu nu regret niciodată, am motivele mele pe care tu le știi deja.
Inima (oarecum resemnată): Și-mi vei sterge cererea?
Mintea: Nu, dar voi continua să o ignor o vreme; eu am alte planuri iar tu mi le-ai cam încurca.
Bine, să nu ne amestecăm prietenii, dar uneori am putea să mai povestim...
Mintea (cu indulgență): Doar dacă îmi promiți că nu mă vei mai bate... la cap.
Inima: Nu pot să promit asta, pot doar să să-ți promit că voi bate în așa fel
încât să nu mă mai judeci, nici să mă ignori...
Foarte frumos acest dialog!Ai reusit sa personifici intr-un mod placut cele doua "entitati" ale corpului omenesc. Si da!Parca niciodata inima si mintea nu-s pe aceeasi lungime de unda, oricat de mult ne-am dori.
RăspundețiȘtergere